Psihologie semestrul II

      1.       Motivatia

      2.       Afectivitatea

      3.       Vointa

      4.       Comunicarea si limbajul

      5.       Temperamentul

1.Motivatia

1.1. Definire si caracterizare generala:

1.1.1. Definitie:

Reprezinta un ansamblu de stimuli interni care declanseaza orienteaza si sustin activitatile/comportamentele omului.

1.1.2. Caracteristici:

            Ø  Proces reglatoriu

            Ø  Energizant

            Ø  Stimulativ

           Ø  Este un concept umbrela

1.2. Structurile motivationale

         Ø  Trebuintele

         Ø  Motivele

        Ø  Interesele

         Ø  Convingerile

        Ø  Idealurile

       Ø  Conceptia despre lume/viata/societate/univers

1.3. Functiile motivatiei:

           Ø  Functie de activare difuza si semnalizare a unui dezechilibru organic, bilogic sau psihic

          Ø  Functia de declansare a unor activitati

          Ø  Functia de directionare, de orientare a efortului nostru in vederea indeplinirii scopului

          Ø  Functia de energizare si sustinere a activitatilor

2. Afectivitatea

2.1 Definire si caracterizare generala

2.1.1. Definitie:

Afectivitatea reprezinta ansamblul trairilor uneori atitudinale, care rezulta in urma interactiunii subiectului la stimuli externi sau interni

2.1.2. Caracteristici:

        Ø  Se afla in interactiune cu procesele cognitive

        Ø  Se afla in interactiune cu motivatia

        Ø  Semnificata => rol important

2.1.3.  Trasaturi:

        Ø  Polaritatea

        Ø  Intensitatea

        Ø  Mobilitatea

       Ø  Expresivitatea

         Ø  Durata

2.1.4. Tipologia proceselor afective

           Ø  trairile primare

o   tonul afectiv al proceselor cognitive

o   trairi de provenienta organica

o   afectele

        Ø  Procesele afective complexe

o   Emotiile

o   Dispozitiile

        Ø  Procesele afective superioare

o   Sentimentele

o   Pasiunile

3. Vointa

3.1. Tipuri de activitati :

             Ø  Involuntare

             Ø  Voluntare

3.2. Etapele actelor voluntare

1.       Reactualizarea unor motive

2.       Rezolvarea conflictului motivational

3.       Luarea deciziei

4.       Executarea actiunilor/activitatilor

5.       Verificarea rezultatelor obtinute

3.3. Calitatile vointei:

Ø  Puterea

Ø  Perseverenta

Ø  Independenta

Ø  Curajul

Ø  Calmul

4. Comunicarea si limbajul

4.1. Definirea comunicarii

Comunicarea inseamna un schimb de informatii, idei, opinii, trairi etc.

4.2. Formele comunicarii:

Ø  Verbala

Ø  Non-verbala

o   Contactul vizual

o   Spatiul personal

4.3. Definirea limbajului:

Reprezinta o activitate de comunicare interumana realizata prin intermediul limbii

4.4. Definirea limbii

Reprezinta un ansamblu complex de semne, simboluir si reguli gramaticale

4.4 Functiile limbajului:

Ø  Functia ludica (de joc)

Ø  Functia cathartica (de eliberare, de defulare)

5.Temperamentul

Totusi, in determinarea particularitatilor temperamentale, rolul principal ii revine sistemului
nervos central (S.N.C.). In urma cercetarilor de neurofiziologie, s-au pus in evidenta 3 insusiri
fundamentale ale S.N.C., insusiri ce se exprima in A.N.S.:
- forta: are in vedere capacitatea de rezistenta la actiunea unor stimuli. Astfel, deosebim persoane cu
sistem nervos puternic si persoane cu sistem nervos slab.
- mobilitatea: se refera la rigiditatea cu care are loc trecerea de la excitatie la inhibitie, infunctie de
solicitarile exterioare. Atfel, intalnim persoane cu sistem nervos mobil si persoane cu sistem nervos
inert.
- echilibrul: are in vedere forta excitatiei comparativ cu cea a inhibitiei. Daca cele 2 procese au forte
apropiate, vorbim de sistem nervos echilibrat, in caz contrar fiind vorba de un sistem nervos
neechilibrat.

Prin combinarea acestor 3 insusiri, apar 4 tipuri de sistem nervos (sau de A.N.S.), care sunt in
corespondenta cu cele 4 temperamente descrise in antichitate (asa cum a demonstrat fiziologul rus
Ivan Petrovici Pavlov – 1849-1936):
- temperamentul sangvinic: puternic, mobil, echilibrat
- temperamentul coleric: puternic, mobil, neechilibrat
- temperamentul flegmatic: slab, inert, echilibrat
- temperamentul melancolic: slab, inert, neechilibrat.

NEVROZA

STIATI CA: "Nevroza este o afecţiune psihogenă unde simptomele sunt expresia simbolică a unui conflict psihic ce-şi are rădăcinile in istoria infantilă a subiectului şi constitue compromisuri intre dorinţă şi apărare."(Laplanche: dicţionar de psihanaliză) Nevroza este declansata de factorii de mediul de viata suprasolicitant si de factori cum ar fi efortul intelectual sau traumele psihice. In cadrul acestei boli sunt cuprinse tulburarile anxioase si tulburarile obsesive, tulburari afective minore si reactii de adaptare. Tipuri de nevroza: astenica, anxioasa, cardiaca, isterica, neurastenia, depresiva, fobica, stari nevrotice cu exprimare motorie. Nevroza astenica se manifesta prin dureri de cap, insomnie, oboseala, lipsa de energie si imposibilitatea de concentrare in schimb, in cazul nevrozei anxioase, bolnavul acuza diferite tulburari cum ar fi fobiile, diferite frici, care ar putea fi urmarile unor traume psihice pe care le-a trait in trecut. La toate acestea se adauga o permanenta stare de neliniste, palpitatii, senzatia ca inima ii sta in loc, tremuraturi insotite de o racire brusca a mainilor si picioarelor, crampe abdominale. "Nevroza viscero-vegetativa, numita si nevroza cardiaca, se manifesta printr-un complex de tulburari cardiace cum ar fi palpitatii, dureri precordiale, respiratie superficiala, senzatie de oboseala, balonari abdominale, constipatie. Nevroza isterica poate fi explicată prin dorinţe suprimate: persoana doreşte să fie altcineva decât îi permit capacităţile, posibilităţile, îşi doreşte ca mediul său s-o aprecieze, să fie mai atent cu ea.Dacă de exemplu nu este apreciată aşa cum îşi doreşte, nu este în centrul atenţiei, persoana în cauză se îmbolnăveşte, atrăgând atenţia asupra sa chiar prin această nevroză isterică. Persoana isterica nu constientizeaza boala. Nevroza depresiva incepe cel mai des din pricina problemelor de viata. Omului I se inrautateste dispozitia, nimic nu il mai bucura, totul il enerveaza, cade in trandavie, intristare, descurajare, tot ce il inconjura ii apare intr-o lumina intunecata. Neurastenia, senzaţia de astenie şi lipsă de energie vitală este apăsătoare, penibilă, cu totul dezagreabilă, înrădăcinată în conştient şi care trezeşte un sentiment de tristeţe, de nemulţumire, de durere morală. Individul este demoralizat, confuz în sentimente şi în forţele proprii dar perfect conştient de suferinţa prin care trece, chiar dacă nu poate să-i explice determinismul. Nevroza fobica este nevroza care asociaza o personalitate invecinata cu cea a istericului (subiect emotiv si sensibil, cu imaginatie vie), cu crizele de fobie. Aceasta nevroza este caracterizata prin crize de fobie, care deplaseaza angoasa provocata de un conflict interior pe o situatie exterioara precisa, teama de spatiile inchise (claustrofobie), de spatiile deschise (agorafobie), de privirea altuia etc. Individul lupta impotriva fobiei sale evitand situatia de care se teme sau cautand sa fie insotit de o persoana apropiata. Stari nevrotice cu exprimare motorie caracterizate prin tulburari motorii ca si maladia ticurilor, crampa profesionala, logonevroza (balbismul sau balbaiala). Tratamentul bolnavilor este de durata, dar cu ajutorul psihoterapiei si in special al familiei, se ajunge la o stare de ameliorare a bolii Alte tipuri de nevroze (extras de pe site-ul APR). NEVROZA ACTUALA Tip de nevroza pe care Freud il distinge de psihonevroze: a) Originea nevrozelor actuale nu trebuie cautata in conflictele infantile, ci in prezent; Simptomele acestei nevroze nu sunt o expresie simbolica si supradeterminata, ci rezulta direct din absenta sau inadecvarea satisfactiei sexuale. Freud a inclus initial in categoria nevrozelor actuale nevroza de angoasa si neurastenia, propunand ulterior alaturarea ipohondriei. NEVROZA DE ANGOASA Tip de boala pe care Freud a izolat-o si a diferentiat-o: a) Din punct de vedere simptomatologic, de neurastenie, prin predominanta angoasei (asteptare anxioasa cronica, acces de angoasa sau echivalente somatice ale acesteia); Din punct de vedere etiologic, de isterie: nevroza de angoasa este o forma de nevroza actuala caracterizata in mod specific prin acumularea unei excitatii sexuale care se transforma direct in simptom, fara mediere psihica. NEVROZA DE CARACTER Tip de nevroza in care conflictul defensiv nu se traduce prin formarea de simptome izolabile in mod clar, ci prin trasaturi de caracter, tipuri de comportament, chiar printr-o organizare patologica a ansamblului personalitatii. NEVROZA DE DESTIN Desemneaza o forma de existenta caracterizata prin revenirea periodica a unor inlantuiri identice de evenimente, de obicei nefericite, inlantuiri carora subiectul pare sa le fie supus ca unei fatalitati exterioare, desi, din punct de vedere psihanalitic, mecanismele trebuie cautate in inconstient si, in mod special, in compulsia la repetitie. NEVROZA (sau SINDROM) DE ESEC Termen introdus de Rene Laforgue si avand o acceptie foarte larga: desemneaza structura psihologica a unei intregi game de subiecti, de la cei care par, in general, sa fie responsabili de propria lor nenorocire, pana la cei care nu pot suporta sa obtina tocmai ceea ce par sa-si doreasca mai intens. NEVROZA DE TRANSFER A) In sens nosografic, categorie de nevroze (isteria de angoasa, isteria de conversie, nevroza obsesionala) pe care Freud le distinge de nevrozele narcisice, in cadrul grupului de psihonevroze. Fata de nevrozele narcisice, ele se caracterizeaza prin faptul ca libidoul este totdeauna deplasat asupra obiectelor reale sau imaginare, in loc sa fie retras de la aceasta asupra eului. De aici rezulta ca nevrozele de transfer sunt mai accesibile tratamentului psihanalitic pentru ca se preteaza la constituirea in cadrul curei a unei nevroze de transfer in sensul B. In teoria curei psihanalitice, nevroza artificiala in cadrul careia tind sa se organizeze manifestarile de transfer. Ea se constituie in jurul relatiei cu analistul; este o reeditare a nevrozei clinice; elucidarea ei conduce la descoperirea nevrozei infantile. NEVROZA FAMILIALA Termen folosit pentru a desemna faptul ca, intr-o familie data, nevrozele individuale se completeaza reciproc, punand in evidenta influenta patogena pe care o poate exercita asupra copiilor structura familiala si, in primul rand, cea a cuplului parental. NEVROZA MIXTA Forma de nevroza caracterizata prin coexistenta unor simptome care evidentiaza, dupa Freud, existenta unor nevroze distincte din punct de vedere etiologic. NEVROZA NARCISICA Termen pe cale de disparitie in psihiatrie si psihanaliza, dar care se gaseste in scrierile lui Freud, unde desemneaza o boala mentala caracterizata prin retragerea libidoului la nivelul eului. Se opune astfel nevrozelor de transfer. Din punct de vedere nosografic, grupul nevrozelor narcisice desemneaza ansamblul psihozelor functionale (ale caror simptome nu sunt efectul unei leziuni somatice). NEVROZA OBSESIONALA Clasa de nevroze definita de Freud si constituind unul dintre domeniile majore ale clinicii psihanalitice. Conflictul psihic, in forma sa cea mai tipica, se exprima prin simptome numite compulsive: idei obsedante, compulsie la comiterea de acte indezirabile, lupta contra acestor ganduri si tendinte, ritualuri de exorcizare, etc. si printr-un mod de gandire definit mai ales prin ruminatie mentala, scrupule si ducand la inhibitii ale gandirii si actiunii. Freud a delimitat progresiv specificitatea etiopatogenica a nevrozei obsesionale (deplasarea afectului asupra reprezentarilor mai mult sau mai putin departate de conflictul originar, izolare, anulare retroactiva); din punct de vedere al vietii pulsionale (ambivalenta, fixatie la stadiul anal si regresie); in sfarsit, din punct de vedere topic (relatie sado-masochista interiorizata sub forma tensiunii dintre eu si un supraeu extrem de crud). Aceasta punere in evidenta a dinamicii subiacente nevrozei obsesioanle si, pe de alta parte, descrierea caracterului anal si a formatiunilor reactionale care il constituie, permit adaugarea la nevroza obsesionala a unor tablouri clinice in care simptomele propriu-zise nu sunt evidente la prima vedere. NEVROZA TRAUMATICA Tip de nevroza in care aparitia simptomelor este consecutiva unui soc emotional legat, in general, de o situatie in care subiectul si-a simtit viata amenintata. Ea se manifesta, in momentul socului, printr-o criza anxioasa paroxistica, ce poate provoca stari de agitatie, de stupoare sau de confuzie mentala. Evolutia ei ulterioara, care survine cel mai des dupa un interval liber, permite desprinderea schematica a doua situatii: a) Traumatismul functioneaza ca element declansator, care pune in evidenta o structura nevrotica preexistenta; Traumatismul capata o pondere determinanta in insusi continutul simptomului (retrairea evenimentului traumatizant, cosmar repetitiv, tulburari de somn, etc.), care apare ca o tentativa repetata de a "lega" si a provoca abreactia traumei; o asemenea "fixatie la trauma" e insotita de o inhibitie mai mult sau mai putin generalizata a activitatii subiectului. Freud si psihanalistii rezerva, de obicei, denumirea de nevroza traumatica acestui al doilea tablou clinic.

Bibliografie materiale psihologie

Bibliografie obligatorie
1. Mihai Golu, Fundamentele psihologiei I+II, Ed. Fundatiei Romania de Maine
2. Andrei Cosmovici, Psihologie generala, Ed. Polirom
3. Mielu Zlate, Fundamentele psihologiei, Ed. Universitara


Bibliografie facultativă
1. Rita L. Atkinson si colab., Introducere in psihologie, Ed. Tehnica, 2002
2. Andrei Cosmovici (coord.), Psihologie. Compendiu pentru bacalaureat si admitere in facultate,
Ed. Polirom, 1998
3. Margareta Modrea, Psihologia in exemple si modele explicative, Ed. Aliter, 1998
4. Maria Halmaghi, Memorator de psihologie pentru clasa a X-a, Ed. Booklet, 2004
5. Mielu Zlate, Nicolae Mitrofan, Tinca Cretu, Psihologie. Manual pentru clasa a X-a, ed. Aramis
6. Adrian Neculau (coord.), Psihologie. Manual pemtru clasa a X-a, Ed. Polirom

Caracterul

Caracterul este definit ca latura relational-valorica si de autoreglare a personalitatii care
exprima felul de a fi al omului in relatiile cu lumea.
Caracterul este latura relationala intrucat el rezulta din si se manifesta in relatiile cu ceilalti.
Daca temperamentul omului se exprima in tempoul activitatii sale (mai alert sau mai lent),
aptitudinile se manifesta in produsele activitatii sale, caracterul se exprima numai in relatiile cu
lumea, in care omul apare ca: cinstit, modest, harnic, binevoitor sau, dimpotriva, mincinos,
ingamfat, lenes, rauvoitor etc. Sa retinem, in acest punct al discutiei, urmatorul aspect: caracterul nu
este innascut, ci se formeaza in procesul adaptarii la relatiile sociale.
Caracterul este numit si latura valorica a personalitatii, deoarece el este cel care confera
valoare fiintei omenesti. Omul este mai mult sau mai putin valoros din punct de vedere social, in
functie de masura in care el contribuie la armonia sau, dimpotriva, la perturbarea angrenajului social
din care face parte. Astfel, trasaturile caracteriale de personalitate se exprima in termeni polari
(pozitiv-negativ):bunatate-rautate, generozitate-zgarcenie, politete-impolitete etc.
Printre factorii ce contribuie la formarea caracterului, amintim: afectivitatea, motivatia,
vointa, educatia primita in familie si scoala, modelul pe care un individ il considera drept exemplu
de urmat.
Un om cu caracter isi orienteaza comportamentul in concordanta cu valorile morale si va
respinge manifestarile sanctionate de societate. Spre deosebire de acesta, un om lipsit de caracter
este cel ce accepta sa fie imoral.
Caracterul valorifica insusirile de temperament si aptitudinile si vegheaza la propria formare;
de aici rezulta functia de autoreglaj.
Spre deosebire de particularitatile temperamentale, care nu se modifica radical, caracterul se
modifica in timp, o conditie a autoperfectionarii fiind exigenta fata de sine.
Componentele caracterului
Vorbim, in primul rand, de atitudini. In sens psihologic, atitudinea se defineste drept pozitia
(orientarea) stabila fata de clase de obiecte si fenomene. Atunci cand spunem ca cineva este
neingrijit, intelegem ca persoana respectiva are o pozitie constanta (si nu ocazionala) fata de
aspectul sau fizic, vestimentar. La fel, cand afirmam ca cineva este politicos, intelegem ca foloseste
in mod constant si fata de toata lumea formulele uzuale de politete.
Atitudinea are, la randul ei, 2 componente (laturi): una orientativa (continand elemente
motivational-afective si intelectuale) si alta volitiva (continand elemente actionale). Potrivit celor 2
laturi, impartim atitudinile in 2 categorii:
A. atitudini stabile, orientate in 4 directii:
- fata de sine: demnitate, incredere in sine, exigenta fata de propria persoana, sau, contrar, umilinta,
neincredere, toleranta fata de propriile greseli.
- fata de ceilalti: sinceritate, bunatate, altruism, exigenta sau minciuna, rautate, egoism, toleranta.
- fata de munca: punctualitate, corectitudine, interes, spirit de initiativa sau nepunctualitate,
incorectitudine, dezinteres, indiferenta.
- fata de societate in ansamblul ei: patriotism, internationalism sau ura fata de patrie, fata de cei
straini neamului tau, antisemitism, rasism, sovinism.
B. trasaturi voluntare de caracter: fermitatea, darzenia, curajul, hotararea, eroismul, stapanirea de
sine sau lasitatea, nehotararea etc.
Atitudinile stabile, orientative sunt potentiale, ele devenind reale prin interventia trasaturilor
volitive de caracter. Numai in aceste conditii un om poate fi apreciat intr-un fel sau altul. Astfel,
daca un elev afirma ca-si va pregati intotdeauna temele, la toate disciplinele de studiu, dar el nu va
dovedi, prin comportamentul sau, ca s-a pregatit in mod constant, nu va fi apreciat drept
constiincios si muncitor, ci ca fiind laudaros, mincinos sau cu vointa slaba. Iata, dar, cum relatia
dintre atitudinea stabila si trasatura volitiva de caracter este reflectata de relatia dintre vorba si fapta.
Fiind componente ale caracterului, atitudinile se dobandesc, se formeaza pe parcursul vietii
individuale, prin relatiile cu cei din jur, sub continua apreciere (evaluare, sanctionare) a acestora.
Structra (profilul) caracterial
Psihologul american G.W.Allport (1897-1967) a impartit trasaturile caracteriale in 3 grupe:
- 1-2 trasaturi cardinale: cele care sunt foarte evidente, impunandu-se in existenta cotidiana a
individului;
- 10-15 principale: strans legate de primele, pe care le sustin si le nuanteaza;
- sute-mii de trasaturi secundare si de fond: apar rar, numai daca se ivesc conditii propice pentru a
le solicita si pe care insusi individul, adesea, nu si le recunoaste (cineva sustine cu tarie ca nu-l
caracterizraza hotia, desi e greu de crezut ca nu a luat niciodata fara voie macar o cireasa dintrun
pom de langa un gard).
Trasaturile cardinale, impreuna cu cele principale, formeaza profilul psihomoral al unei
persoane. Nu avem de-a face cu o simpla insiruire de trasaturi de caracter sau atitudini, ci cu o
ierarhizare a lor in cadrul unui sistem. Astfel, mandria are alte semnificatii cand coreleaza cu
demnitatea si constiinciozitatea, decat atunci cand este in relatie cu egoismul si lenea.
Exemple de ierarhizari ale trasaturilor caracteriale:
1. politicos+cinstit ------- amabil+corect+tolerant+sincer+suspicios+sobru-----------
increzator+exigent+erou+antipatic+sfidator+mincinos+rautacios+invidios+glumet. (trasaturi
cardinale-------trasaturi principale-------trasaturi secundare)=profil caracterial predominant
pozitiv.
2. dusmanos+orgolios-------razbunator+sfidator+certaret+suparacios+ranchiunos--------------
anarhist+generos+politicos+mincinos+invidios+vulgar+tolerant+amabil= profil caracterial
predominant negativ.
Caracteristicile caracterului:
- unitatea caracterului: se refera la stabilitatea lui in fata schimbarii continue a situatiilor.
- expresivitatea caracterului: se refera la nota specifica pe care I-o imprima trasaturile dominante.
- originalitatea: coerenta launtrica ce rezulta din modul unic de armonizare a trasaturilor
cardinale cu cele principale si secundare.
- bogatia: data de multitudinea relatiilor pe care persoana le stabileste cu semenii.
- plasticitatea: caracterul nu este un sistem rigid, el fiind capabil de a evolua, de a se restructura,
adaptandu-se unor imprejurari de viata noi.
- taria de caracter: se exprima in rezistenta la influente contrare scopurilor si convingerilor pe
care o persoana si le-a transformat in linii de orientare fundamentala.

Aptitudinile

Aptitudinile constituie latura instrumental-operationala a personalitatii, ce permite obtinerea
unor rezultate superioare (supramedii) in activitate. Toti oamenii sunt in stare sa realizeze diferite
activitati, insa unii obtin in mod constant rezultate superioare altora, prin faptul ca poseda aptitudini
corespunzatoare; acestea joaca rolul unor instrumente ale personalitatii ce permit operarea
(actiunea). Aptitudinile presupun o zestre ereditara superior valorificata prin exercitiu, in conditii
propice de mediu. Altfel spus, practic oricine isi poate forma deprinderile de a desena, de a face
calcule matematice, de a vorbi intr-o limba straina, dar numai despre unii oameni se spune ca au
aptitudini pentru desen, matematica, limbi straine, in sensul ca aduc un plus de eficienta in astfel de
activitati. Aptitudinea se situeaza numai la nivelul potentialitatii, fiind numai o premisa a dezvoltarii
psihice ulterioare, in timp ce capacitatea este aptitudinea implinita, care s-a consolidat prin
deprinderi, rezultate din exercitiu si s-a imbogatit cu o serie de cunostinte adecvate. Multe din
reusitele repetate ale copilului ii indica parintelui existenta unor aptitudini, dar fara o exersare
complexa si sistematica a lor, ele nu se transforma in capacitati.
Originea aptitudinilor este explicata diferit:
- orientarea ce pune accentul pe ereditate, le considera insusiri innascute;
- o alta orientare, sustinuta de psihologul american John B. Watson (fondatorul behaviorismului),
pune accent pe mediu si educatie;
- in psihologia contemporana se sustine dubla determinare a aptitudinilor, ereditara si din partea
mediului si a educatiei.
Inca de la nastere, pentru subiectul uman exista premise ereditare ce determina, printre altele,
si aptitudinile. Aflandu-se, insa, numai in germene, acest potential ereditar nu se realizeaza de la
sine, in mod automat, fiind necesara indeplinirea unor cerinte:
- maturizarea organismului si a sistemului nervos central;
- adaptarea la mediul natural si social, prin interactiunea cu acestea;
- activitatea si invatarea care, organizand progresiv sistemele operationale, transforma aptitudinea
in capacitate.
Se poate pune urmatoarea problema: de ce unele aptitudini se manifesta de timpuriu, iar altele
mult mai tarziu? Cum a fost posibil ca Mozart sa compuna piese muzicale la 6 ani? De ce, la
semenea varste fragede, nu intalnim mari inventatori, scriitori, politicieni? Raspunsul ar fi
urmatorul: aptitudinile plastice, muzicale, sportive, se manifesta inca din copilarie, aceasta fiind o
dovada a rolului mai mare al zestrei native. Daca nu ai predispozitii deosebite pentru aceste
domenii, cu oricate stradanii, nu se poate ajunge la rezultate deosebite. In schimb, aptitudinile
tehnice, literare, social-organizatorice necesita, pe langa o dotare normala, si o experienta bogata
de viata si un exercitiu mai indelungat, desfasurat pe parcursul unui numar mai mare de ani.
Clasificarea aptitudinilor:
- aptitudini simple: insusiri psihice superior dezvoltate care intervin in anumite momente limitate
ale activitatii; au la baza un singur tip de fenomen psihic sau un singur fel de operatii; opereaza
omogen, influentand un singur aspect al activitatii; pot fi enumerate aici proprietati ale simturilor,
ale reprezentarii sau ale memoriei: vazul la distanta, reprezentarea spatiala, fidelitatea memoriei,
expresivitatea afectiva etc.
- aptitudini complexe: sunt eterogene, aparand din interactiunea (combinarea) mai multor aptitudini
simple si inlesnesc obtinerea de performante in domenii largi de activitate: stiinta, tehnica,
literatura, arta, sport etc.; aptitudinea sportiva, de exemplu, cere nu doar forta musculara, ci si
rapiditate de reactie, rezistenta la efort, rezistenta psihica etc. La randul lor, aptitudinile complexe
pot fi clasificate in speciale si generale.
- aptitudini speciale: cele care permit obtinerea de performante, eficienta intr-un domeniu distinct
de activitate: aptitudinile pentru matematica, fizica, poezie, gimnastica etc. M. Eminescu, desi a
scris si proza, ramane recunoscut totusi ca un mare si genial poet. De asemenea, un sportiv nu poate
obtine titluri olimpice la prea multe ramuri sportive.
- aptitudini generale: acele aptitudini utile in toate domeniile de activitate sau in majoritatea lor;
exemplificand la modul general, probabil ca nu exista meserie care sa nu reclame spirit de
observatie, memorie sau inteligenta. Cea mai importanta aptitudine generala este considerata a fi
inteligenta.
Inteligenta
Fie ca a fost considerata capacitatea de a rezolva probleme, fie capacitatea de adaptare la
mediu sau aptitudinea generala de a intelege relatiile dintre elementele unei situatii, termenul
inteligenta trimite intotdeauna la puterea intelectuala (in special a gandirii) de a stabili cu mai mare
usurinta raporturi intre obiecte, fenomene, relatii.
Ca orice alta aptitudine, inteligenta are si o baza innascuta, dar este si stimulata si pusa in
valoare prin experienta de viata a individului. Astfel, poate fi considerat inteligent si un om care nu
are o cultura deosebita (cunostinte bogate), el putand, insa, gasi cu usurinta solutii la numeroase
probleme practice de viata. De aceea, vorbim de mai multe tipuri de inteligenta: teoretica (ce consta
in capacitatea de a lucra cu simboluri verbale, abstracte), practica (referitoare la usurinta
manipularii obiectelor si situatiilor concrete), sociala (manifestata in relatiile cu oamenii).
Daca, in mod empiric (cu ochiul liber), inteligenta cuiva poate fi apreciata prin capacitatea sa
de a gasi solutii rapid, ingenios si adecvat la diferite probleme, in mod stiintific inteligenta poate fi
masurata prin intermediul testelor de inteligenta. Acestea constau in diverse probe prin rezolvarea
carora subiectul obtine un punctaj care exprima varsta lui mintala. Aceasta valoare, raportata la
varsta cronologica, reala a subiectului si inmultita cu 100 (pentru eliminarea zecimalelor), duce la
obtinerea unui punctaj numit coeficient de inteligenta (Q.I.). Formula de calcul
este:V.M./V.C.x100=Q.I. Practic, daca un copil are V.M. de 8 ani, iar in realitate el are 9 ani, atunci
Q.I.=88; daca obtine V.M. de 8 ani, dar in realitate el are 6 ani, rezulta un Q.I. de 133 etc. Prin astfel
de teste, oamenii pot fi situati pe o scara ce se intinde de la 20 (cel mai mic nivel mintal), pana la
160-180 (la persoanele supradotate). Q.I.-ul unei persoane nu este absolut stabil pe toata durata
vietii sale, pentru 1/3 din populatie inregistrandu-se modificari in plus sau in minus cu pana la 20 de
puncte (alaturi de ereditate intervin si experienta anterioara, memoria, motivatia actuala a
subiectului etc.) De aceea unii oameni cu un Q.I. mai scazut, dar cu o motivatie deosebit de
puternica, cu o memorie excelenta etc. pot obtine performante uneori mai mari decat cei cu un Q.I.
ridicat dar neinteresati de a realiza prea mult

Temperamentul

Personalitatea este un sistem de insusiri psihice care se manifesta constant in comportament,
indiferent de situatie, oferind o relativa stabilitate individului uman, matur. In sens larg,
personalitatea reprezinta fiinta umana considerata in existenta ei sociala si in inzestrarea ei
culturala. In limbaj cotidian, atributul de personalitate se foloseste cu referire la persoanele care se
remarca prin ceva deosebit, care reprezinta o valoare (personalitati stiintifice, politice, artistice).
Personalitatea este intotdeauna unica si originala. Fiecare om porneste cu o zestre ereditara unica,
strabate un drum propriu in viata, intra in relatii si defasoara activitati diferite, are un mod propriu
de a fi, de a gandi, de a simti. Personalitatea este, practic, un sistem bio-psiho-socio-cultural.
Dezvoltarea personalitatii se desfasoara in etape. Personalitatea nu se dezvolta prin simplul proces
de crestere si maturizare, nici prin ascultare pasiva a sfaturilor si indemnurilor, ci in procesul
activitatii, in care se formeaza priceperi, deprinderi si caracterul, se invata integrarea in colectivitate
si cunoasterea de sine. In timp, personalitatea omului poate sa se modifice ca efect al educatiei, al
unei experiente personale traumatizante, al restructurarii relatiilor sociale prin trecerea in alt grup
social. Studiul, analiza si clasificarea personalitatilor se pot realiza pe baza unui sistem care
cuprinde 3 compartimente aflate in interactiune: temperament, aptitudini, caracter.
Temperamentul reprezinta componenta dinamico-energetica a personalitatii, care rezulta din
influenta tipului de activitate nervoasa superioara (A.N.S.) asupra comportamentului. Insusirile
temperamentale sunt innascute, se manifesta de la cea mai frageda varsta si se mentin pe parcursul
vietii. In cazul temperamentelor, indicatorii comportamentali sunt foarte pregnanti. De aceea,
trasaturile si tipurile temperamentale sunt cea mai accesibila si usor constatabila latura a
personalitatii. Cu greu vom afla ce gandeste un om, ce sentimente incearca, pe unde I se
aventureaza fantezia. Dar urmarindu-I comportamentul vom putea, in scurt timp, sa spunem daca
este energic, iute, cumpanit sau nu.
In antichitate, Galenus si Hypocrates (400 i.Hr.) au stabilit existenta a 4 temperamente de
baza, denumirile lor ramanand peste timp valabile: coleric, sangvinic, flegmatic, melancolic.
Modelul lor teoretic de explicare a acestor temperamente, insa, a fost unul naiv si neviabil (fluidele
organismului – bila, sangele etc., prin amestecul lor si preponderenta unuia sau altuia dintre ele, ar
fi fost raspunzatoare de cele 4 tipuri temperamentale). Interesanta si amuzanta este, insa, legatura pe
care cei 2 au facut-o intre cele 4 temperamente si anotimpuri: colericii ar fi precum valvataia verii,
sanguinicii plini de viata ca primavara, flegmaticii reci ca iarna, melancolicii tristi ca toamna.
Au existat si alte incercari de a explica temperamentele, prin particularitati anatomofiziologice.
In 1940, medicul american William Sheldon discuta despre existenta unor asemenea legaturi
intre trei tipuri de constitutie fizica, denumite somatotipuri: tipul endomorf (moale si rotund), placut
si socialbil; tipul mezomorf (atletic si musculos), energic, afirmativ, curajos; tipul ectomorf (slab si
inalt), retras, temator, introvertit, artistic. Dovezile aduse de Sheldon nu au fost, insa, foarte
puternice.
Totusi, in determinarea particularitatilor temperamentale, rolul principal ii revine sistemului
nervos central (S.N.C.). In urma cercetarilor de neurofiziologie, s-au pus in evidenta 3 insusiri
fundamentale ale S.N.C., insusiri ce se exprima in A.N.S.:
- forta: are in vedere capacitatea de rezistenta la actiunea unor stimuli. Astfel, deosebim persoane cu
sistem nervos puternic si persoane cu sistem nervos slab.
- mobilitatea: se refera la rigiditatea cu care are loc trecerea de la excitatie la inhibitie, infunctie de
solicitarile exterioare. Atfel, intalnim persoane cu sistem nervos mobil si persoane cu sistem nervos
inert.
- echilibrul: are in vedere forta excitatiei comparativ cu cea a inhibitiei. Daca cele 2 procese au forte
apropiate, vorbim de sistem nervos echilibrat, in caz contrar fiind vorba de un sistem nervos
neechilibrat.
Prin combinarea acestor 3 insusiri, apar 4 tipuri de sistem nervos (sau de A.N.S.), care sunt in
corespondenta cu cele 4 temperamente descrise in antichitate (asa cum a demonstrat fiziologul rus
Ivan Petrovici Pavlov – 1849-1936):
- temperamentul sangvinic: puternic, mobil, echilibrat
- temperamentul coleric: puternic, mobil, neechilibrat
- temperamentul flegmatic: slab, inert, echilibrat
- temperamentul melancolic: slab, inert, neechilibrat.
Psihologul englez de origine germana Hans Eysenck (1916-1997) a nuantat manifestarile
temperamentale, adaugand analizei tipurile introvert (orientare spre sine, spre interior), extrovert
(orientare spre lume, spre exterior) si nivelul de nevrozism (modul in care sistemul nervos raspunde
la stres – stabilitate si instabilitate). Astfel, rezulta urmatoarele 4 descrieri temperamentale:
- temperamentul sangvinic (stabil, extravertit): sociabil, vorbaret, saritor, hazliu, vivace, spirit de
grup, aptitudini de conducere.
- temperamentul coleric (instabil, extravertit): activ, optimist, impulsiv, schimbator, excitabil,
agresiv, nelinistit, irascibil.
- temperamentul flegmatic (stabil, introvertit): calm, temperat, demn de incredere, controlat, pasnic,
ingandurat, grijuliu, pasiv.
- temperamentul melancolic (instabil, introvertit): linistit, nesociabil, rezervat, pesimist, sobru, rigid,
anxios, indispus.
Cele 4 temperamente au si cateva caracteristici generale, comune:
- sunt innascute (fiind dependente de tipul de A.N.S.) si, deci, stabile, mentinandu-se, in linii mari,
pe tot parcursul vietii;
- sunt educabile, in sensul ca pot fi influentate, modelate, prin mijloace educationale – colericul este
invatat sa se stapaneasca, sanguinicului I se dezvolta perseverenta prin urmarirea indeplinirii
sarcinilor, flegmaticul este antrenat in activitati noi, pentru a deveni mai adaptabil, melancolicul
este menajat, dar si incurajat pentru a capata mai multa incredere in fortele proprii;
- sunt rareori in stare pura, ele existand, mai degraba, in diferite amestecuri sau nuante
temperamentale;
- sunt neutre din punct de vedere valoric, ceea ce inseamna ca nici un temperament nu poate fi
considerat mai bun sau mai rau decat celelalte.
Tipuri celebre de temperamente:
- coleric: Beethoven, Caragiale
- sangvin: Alecsandri
- flegmatic: Sadoveanu
- melancolic: Eminescu, Blaga
Portrete temperamentale
1. Colericul este excitabil si inegal in toate manifestarile sale, fie ca este eruptiv, navalnic,
nestapanit, fie deprimat, cuprins de teama si panica. Deseori se constata o evolutie ciclotimica
(alternarea starilor de depresie cu cele de buna dispozitie). Dezvoltarea sinusoidala cu ascensiuni si
caderi ale capacitatii de lucru este dublata de oscilatii intre entuziasm, temeritate si stare de
abandon, deceptie. Inclinatia spre exagerare, intr-un sens sau altul, pericliteaza echilibrul emotional.
Sunt oameni nelinistiti, nerabdatori, predispusi la furie violenta, dar si la afectiuni neobisnuite, cu
relatii ce exagereaza atat amicitia, cat si ostilitatea. Extrovertiti, foarte comunicativi, sunt orientati
spre prezent si viitor, ca si sangvinii.
2. Sangvinicul se caracterizeaza prin ritmicitate, echilibru si aceasta in conditiile vioiciunii,
rapiditatii miscarilor si vorbirii, printr-o mare efervescenta emotionala. Este temperamentul bunei
dispozitii, al adaptabilitatii prompte si economicoase. Dincolo de vioiciune si exuberanta, se
descopera calmul, stapanirea de sine. Poate astepta fara o incordare chinuitoare si poate sa renunte
fara a suferi mult. Extrema mobilitate sangvinica ingreuneaza fixarea scopurilor, consolidarea
intereselor si prejudiciaza persistenta in actiuni si relatii.
3. Flegmaticul este, inainte de toate, un om lent in tot ceea ce face si, totodata, neobisnuit de calm.
Dispune de un fel de rabdare naturala si, de aceea, prin educatie, atinge performante in perseverenta
voluntara, meticulozitate, temeinicie in munca de lunga durata. Desi pare indiferent afectiv, ajunge
la sentimente extrem de consistente si durabile. Se poate semnala o redusa adaptabilitate, inclinatii
spre rutina si dezavantajul tempoului foarte lent, care nu corespunde exigentelor anumitor actiuni.
De regula sunt introvertiti, inchisi in sine, putin comunicativi si orientati mai mult spre trecut, avand
comuna aceasta trasatura cu melancolicii.
4. Melancolicul sau temperamentul hipotonic vadeste un tonus scazut si reduse disponibilitati
energetice, de unde, pe de o parte, sensibilitatea, emotivitatea deosebita, iar, pe de alta, inclinarea
spre depresiune si blocaj in conditii de solicitari crescute. Au dificultati in adaptarea sociala,
datorita unor exagerate exigente fata de sine si a redusei increderi in fortele proprii.

5. Caracterizarea generala a S.P.U.

S.P.U. este cel mai complex sistem cunoscut, avand o natura energetica si informationala,
dispunand de capacitati selective, de autoreglare si autodeterminare.
1. S.P.U. este un sistem intrucat toate componentele sale (senzatii, perceptii, reprezentari,
gandire, limbaj, memorie, imaginatie, motivatie, afectivitate, vointa, atentie) se afla in interactiune.
Este cel mai complex numai daca ne gandim la arhitectonica creierului omenesc, format din 24 de
miliarde de neuroni specializati, fiecare din ei intretinand, prin 10 milioane de ramificatii, legaturi
cu ceilalti neuroni.
2. S.P.U. este energetic deoarece functioneaza numai in conditiile in care beneficiaza de
suportul material, biologic, care este creierul; de aceea se vorbeste de energie neuropsihica.
3. S.P.U. este de natura informationala, intrucat recepteaza, prelucreaza si emite informatii.
4. S.P.U. este un sistem evolutiv, dianmic, intrucat se afla intr-o continua schimbare. Prin
invatare, omul asimileaza si prelucreaza tot timpul informatii; de aceea se spune ca S.P.U. se poate
autoorganiza.
5. S.P.U. se poate caracteriza si printr-o relativa stabilitate, nu in sensul de ne-miscare, ci de
mentinere a unor insusiri timp indelungat. De aceea se spune despre oameni ca au un psihic puternic
sau labil, psihic matur sau infantil, aceste trasaturi fiind durabile, stabile.
6. S.P.U. este ambilateral deschis, intretine relatii de tip informational atat cu mediul extern,
cat si cu cel intern. In mod normal, omul stie (este informat) despre ce se petrece in jurul sau si in
interiorul sau prin intermediul proceselor cognitive, senzoriale si logice.
7. S.P.U. se comporta selectiv fata de elementele/factorii mediului extern si intern; in termeni
cibernetici se afirma ca este antiredundant (se opune informatiilor de prisos). In timpul desfasurarii
oricarei activitati, omul, aflandu-se intr-un mediu din care-I parvin diversi stimuli, retine
(selecteaza) doar pe cei de care are nevoie; ceilalti, care sunt de prisos, sunt ignorati. De exemplu:
o inregistrare audio facuta intrun grup de oameni care vorbesc, va reda voci suprapuse din care nu
se intelege nimic; in schimb, o persoana aflata intr-un grup in care toti vorbesc, se poate orienta si
poate recepta selectiv numai anumite informatii, ceea ce o fereste de un adevarat “haos
informational”.
8. S.P.U. se poate autodetermina, putand face fata diferitelor intamplari, situatii noi,
neprevazute, tocmai datorita posibilitatii de a invata, flexibilitatii gandirii, memoriei, care permit
restructurarea experientei dobandite in functie de cerintele mediului. S.P.U. se comporta antialeator
pentru ca se opune intamplarii, necunoscutului.
9. S.P.U. dispune de mecanisme de autoreglare superioara prin conexiunea inversa (feedback).
Psihicul prelucreaza informatiile ce-I parvin si, pe baza lor, comanda sistemului efector
realizarea diferitelor comportamente adaptative. Reactiile noastre si efectele produse sunt din nou
receptae (prin feed-back) si supuse evaluarii prin ratiune; aceasta comanda alte acte adaptative
s.a.m.d.
Nivelele functionale ale S.P.U.
1. Constiinta. Reprezinta nivelul functional superior al S.P.U. care rezulta din coordonarea
(conlucrarea) tuturor fenomenelor psihice, permitand stabilirea de relatii superioare cu mediul. Ce
stie o persoana constienta, fata de una care nu e constienta (pentru ca doarme, e in stare de lesin sau
de coma)? Stie cine este, unde se afla, ce sunt si cine sunt cele/cei din jurul sau, care este
rostul/scopul prezentei sale in acel loc etc. Constiinta este limitata la aici si acum (hic et nunc),
neputand afirma ca suntem constienti (stim) de ceea ce se intampla in incaperea vecina si nici ce se
va intampla exact peste 5 minute. Constiinta are 2 laturi inseparabile: constiinta de sine si constiinta
de lume. Oricare dintre ele ar fi afectata, ingustata sau deformata, constiinta in ansamblu ar avea de
suferit si, in consecinta, si adaptarea normala a persoanei la mediu. In unele tulburari psihice,
bolnavul nu mai stie cine este sau isi atribuie o alta identitate. Constiinta de sine si cea de lume
incep sa se manifeste plenar la copil in jurul varstei de 3 ani. Constiinta deplina isi incheie formarea
in jur de 18-20 de ani. Participarea tuturor fenomenelor psihice la starea de consyiinta este reflectata
si in functiile acesteia: functia de semnificare sau de cunoastere (indeplinita de toate procesele
cognitive, in special de cele superioare); functia de orientare spre scop (indeplinita de motivatie, cu
sprijinul imaginatiei si gandirii); functia anticipativ-predictiva (realizata de gandire si de
imaginatie); functia de autoreglaj voluntar (intalnita la toate fenomenele reglatorii, in special la
vointa); functia creatoare (posibila prin intermediul gandirii, memoriei, imaginatiei).
2. Subconstientul. Este al doilea nivel functional al S.P.U., care are rolul unui depozit de informatii,
date ale memoriei, deprinderi, operatii. Ar putea fi considerat depozitarul experientei noastre
anterioare, a ceea ce am invatat. Rolul subconstientului este acela de a alimenta in permanenta
nivelul constient in functie de cerintele mediului, dar si de a pastra informatiile care vin din mediu
si sunt preluate la nivel constient. Uneori, insa, oricat effort am face, nu putem sa scoatem la
suprafata constiintei unele informatii; atunci spunem ca ele au “alunecat” in inconstient.
3. Inconstientul. Este cel de-al treilea nivel al S.P.U., cel mai profund, mai adanc, numit si nivelul
abisurilor fiintei noastre. Aici sunt depozitate date ereditare (aptitudini, talente pe care nu ni le
putem explica in mod constient), tendinte, imbolduri, instincte, afecte, dorinte ascunse,
nerecunoscute, informatii considerate uitate). Descoperitorul inconstientului si al rolului sau in
viata psihica este medicul austriac Sigmund Freud. Freud a vrut sa demonstreze ca omul nu este
numai o fiinta rationala (cum sustinusera filosofii dinaintea lui), ci si o fiinta care actioneaza sub
impulsul unor forte ascunse, ce nu pot fi cunoscute si controlate suficient. Freud este si autorul unei
teorii si, totodata, al unei metode practice de sondare a inconstientului, numita metoda psihanalitica
ce consta, in esenta, in scoaterea la suprafata constiintei a unor date din inconstient care tulbura
existenta omului si supunerea lor unor analize rationale. Metoda psihanalitica utilizeaza diferite
tehnici de sondare a inconstientului: hipnoza, sugestia, analiza viselor, a unor acte din viata curenta,
asociatiile de cuvinte.

Atentia

Atentia face parte din categoria fenomenelor psihice care sustin energetic activitatea. Ea este o
functie prin care se modeleaza tonusul nervos necesar pentru desfasurarea celorlalte procese psihice
(perceptie, memorie, gandire). Prezenta ei asigura o buna receptare a stimulilor, intelegerea mai
profunda a ideilor, o memorare mai trainica si mai fidela etc. Absentei ei duce la omisiuni in
receptarea stimulilor, la erori in reactiile de raspuns, la confuzii in descifrarea sensurilor etc.
Implica starea de veghe, opusa celei de somn, cand scoarta cerebrala este activata difuz, iar omul se
afla in stare de contemplare generala sau de asteptare pasiva. La un nivel curent de activare, se
instaleaza starea de vigilenta, care presupune explorarea generala a mediului, asteptarea si cautarea
a ceva inca nedefinit. Aceasta este o stare care pregateste atentia. Ea nu are o focalizare anume, ci
detecteaza orice, fara a se opri asupra a ceva anume. Atentia este mai mult decat vigilenta, asa cum
vom observa imediat.
Atentia este fenomenul psihic reglator ce consta in orientarea selectiva si in concentrarea
energiei psihonervoase in directia unui stimul, in vederea desfasurarii optime a unei activitati.
Asa cum spuneam, atentia este mai mult decat vigilenta; iata care sunt trasaturile proprii
atentiei:
- orientarea spre ceva anume, spre un stimul exterior (un sunet) sau un stimul interior (o idee, o
dorinta); atentia inseamna incordare, cautare si fixare asupra a ceva anume, este intotdeauna
obiectuala;
- selectivitatea: starea de atentie nu este nelimitata si nu poate sa se imparta, in mod egal, la toate
stimularile ce ne parvin din ambianta; intotdeauna esti atent la ceva si neatent sau prea putin atent la
alti stimuli; astfel, numai unii stimuli se vor afla in centrul atentiei, altora acordandu-li-se putina
importanta sau deloc;
- prezenta ei se deduce pe baza unor manifestari comportamentale (intoarcerea capului, fizarea
privirii asupra unui obiect sau asupra unei persoane, eliminarea miscarilor inutile in cazul unei
activitati etc).
Formele atentiei:
A. dupa plasarea obiectului atentiei in raport cu subiectul: atentie interna; atentie externa.
B. dupa intentia si efortul solicitat, dupa complexitatea mecanismelor prin care se desfasoara:
atentie voluntara; atentie involuntara; atentie postvoluntara.
Atentia externa: In observarea unui peisaj, in ascultarea unei conferinte, in urmarirea unui
traseu, conducand automobilul, obiectul atentiei este exterior noua si subiectul se concentreaza
asupra lui.
Atentia interna: In momentele cand suntem captivati de amintiri, cand suntem preocupati de
rezolvarea unei probleme de viata, cand ne facem planuri de viitor si imaginam, cand meditam sau
chibzuim, obiectul atentiei este inlauntrul nostru, in sfera subiectiva, mintala.
Atentia involuntara: este o forma simplista, intalnita si la animale. Factori externi ai atentiei
involuntare: intensitatea deosebita a stimulilor (un zgomot puternic, o lumina intensa ne capteaza
imediat atentia); noutatea si neobisnuitul stimulilor (reclamele comerciale deosebite); aparitia sau
disparitia brusca a stimulului (avertizarile in circulatia rutiera); gradul de complexitate al stimulului
(un stimul simplu poate capta atentia 1-2 minute, unul complex, insa, ne poate mentine interesul
pentru mult timp). NOTA: nu trebuie confundate perceptia (care ne permite sa cunoastem un obiect
sau un fenomen concret) si atentia (care inseamna doar concentrarea energiei psihonervoase intr-o
dirextie anume: obiect, imagine, idee). Factori interni ai atentiei involuntare: interesul pe care-l
prezinta pentru o persoana un obiect sau un fenomen (interesul provoaca si mentine atentia, ducand
la rezultate precum receptare cat mai completa, intelegere, memorare buna a obiectului);
actualizarea unor motive si trairea afectiva propriu-zisa a relatiei cu obiectele prin care se satisfac
mentin nivelul energiei si gradul ei de concentrare fara effort, timp indelungat si fara sa apara
oboseala. De regula, atentia involuntara, prin mecanismele ei neurofunctionale specifice, asigura
eficienta pentru o activitate fara sa apara oboseala.
Totusi, chiar si o activitate atragatoare in ansamblu, are si momente mai dificile, mai putin
interesante si, daca nu ar interveni atentia voluntara, ar aparea riscul neimplinirii acelor actiuni sau
sarcini.
Atentia voluntara: nu apare spontan, ca cea involuntara, ci este intentionata si autoreglata
constient. Este superioara atat prin mecanismele de producere, cat si prin efectele ei pentru
activitatea omului. Un rol important in declansarea si mentinerea atentiei voluntare il au
mecanismele verbale. Prin intermediul cuvantului se ia decizia de a fi atent si se stimuleaza si
focalizeaza atentia. “Sa fiu atent” este autocomanda pentru atentia voluntara. Autoreglajul voluntar
se exprima in orientarea intentionata spre obiectul atentiei, intensificarea activitatii psihice,
inhibarea voita a altor preocupari colaterale, izolarea de excitanti perturbatori sau limitarea
influentei acestora, mentinerea concentrarii atentiei pe durata necesara indeplinirii acelei activitati.
Atentia voluntara sustine activitatea in toate momentele ei (atragatoare, dar si neplacute, usoare, dar
si grele). Atentia voluntara poate fi favorizata de respectarea catorva conditii: stabilirea cat mai
clara a scopurilor, pentru ca atentia sa se concentreze mai usor; remarcarea consecintelor pozitive
ale indeplinirii activitatii, chiar daca ea este mai dificila; stabilirea momentelor activitatii si
identificarea acelora mai dificile, care cer atentie incordata; crearea intentionata a ambiantei
favorabile (spatiu de lucru bun, bine iluminat si aerisit, organizat si stimulativ); eliminarea sau
diminuarea factorilor perturbatori (evitarea zgomotelor intense, a convorbirilor cu altii, a tentatiilor
spre alte activitati). Atentia voluntara apare si se mentine cu effort, cu consum energetic, fiind
urmata de oboseala, eficienta activitatii scazand astfel; este necesara alternarea perioadelor de
activitate cu cele de odihna.
Atentia postvoluntara: utilizarea repetata a atentiei voluntare genereaza un anumit grad de
automatizare al acesteia, transformand-o intr-un sistem de deprinderi; acest ansamblu de deprinderi,
practic “deprinderea de a fi atent”, constituie atentia postvoluntara. Este la fel de bine organizata ca
si atentia voluntara, dar, in virtutea automatismelor implicate, nu necesita incordare voluntara,
obositoare. Elevii din clasele mari ajung la o astfel de atentie.
In desfasurarea activitatilor sale, omul imbina si complementarizeaza cele 3 forme ale atentiei
(involuntara, voluntara, postvoluntara), asigurand, astfel, in fiecare moment, cea mai economica si
eficienta energie psihonervoasa.
Insusirile atentiei:
- volumul atentiei: cantitatea de elemente asupra carora se poate orienta si concentra atentia
simultan. Ele pot fi puncte, figuri, cifre, litere etc. Volumul mediu al atentiei este de 5-7 elemente.
Aceasta este o insusire valoroasa pentru profesii cum sunt operator la un panou de comanda,
conducerea automobilului, pilotarea avioanelor;
- stabilitatea atentiei: se refera la persistenta, in timp, a posibilitatii de a mentine atentia asupra unui
obiect, fenomen, actiune. Creste odata cu varsta; daca la prescolari e de 12-15 minute, la adulti este
de 40-50 de minute si mai mult chiar;
- concentrarea atentiei: capacitatea acesteia de a se mentine orientata asupra unui stimul in
conditiile actiunii unor factori perturbatori. Se poate spune despre cineva ca are o mare capacitate
de concentrare a atentiei daca poate lucra in timp ce in jurul sau se produc zgomote, miscari etc.
Aceasta calitate difera de la un individ la altul sau, la acelasi individ, de la o situatie la alta. Ca
manifestare opusa acesteia mentionam distragerea atentiei, care consta in orientarea spre stimulii
concurenti, ce are efecte negative, uneori dramatice (la cineva care lucreaza cu masini taietoare,
prese, etc.);
- distributivitatea atentiei:insusire care permite unei persoane sa desfasoare, concomitent, mai multe
activitati, cu conditia ca macar unele din ele sa fie relativ automatizate. Astfel, un sofer care
actioneaza asupra volanului, asupra pedalei de frana, asupra schimbatorului de viteze, semnalizeaza
schimbarea directiei de mers;
- mobilitatea (flexibilitatea) atentiei: consta in deplasarea si reorientarea ei de la un obiect la altul,
de la o operatie la alta, in functie de cerintele activitatii, in cel putin 1/6 din secunda. Daca acest
prag este mai mare, se manifesta rigiditatea sau inertia atentiei, fapt pentru care anumite profesii
pot fi contraindicate (pilot al unui avion supersonic). Mobilitatea nu trebuie confundata cu
fluctuatia atentiei, care este o deplasare intamplatoare, nesolicitata de activitate.
Persoanele preocupate de rezolvarea unor probleme reusesc un nivel ridicat de concentrare a
atentiei, care poate sa para chiar anormal, ducand la includerea acestora in categoria “distratilor”.
Exista, totodata, si persoane care fac o obsesie din anumite idei, manifestand o focalizare exclusiva,
permanenta asupra acestora.

Vointa

Activitatea umana presupune miscari, operatii si actiuni involuntare (impulsive sau
instinctuale), voluntare si automatizate (postvoluntare).
Vointa reprezinta procesul de reglare superioara a activitatii umane ce consta in mobilizarea si
concentrarea energiei psihonervoase pentru depasirea obstacolelor si realizarea scopurilor propuse
constient (un elev care are teza maine, renunta sa mearga cu prietenii la un film, desi filmul il tenta,
si isi programeaza orele pentru a termina la timp; daca ar fi plecat la film, ar fi dovedit lipsa de
vointa). Vointa intervine asupra celorlalte modalitati de reglare, fapt ce l-a facut pe Piaget sa o
numeasca “reglaj al reglajelor”.
Vointa nu exista la copiii mici; originea vointei s-ar afla in relatia comanda-subordonare dintre
adult si copil; copilul este obligat sa se supuna cerintelor adultilor, altfel fiind pedepsit. Comenzile
date de adult se interiorizeaza treptat, odata cu dezvoltarea limbajului si a gandirii copilului, acesta
ajungand sa-si dea singur comenzi si sa le execute. Mai tarziu, adultul ajunge sa-si controleze
(regleze) reactiile instinctuale datorita interventiei vointei, care actioneaza in dublu sens asupra lor:
le amplifica sau le diminueaza/franeaza (poate sa respire mai des sau sa se abtina de a respira).
Intrucat vointa domina atat motivatia, cat si afectivitatea, putem spune ca vointa este aceea care ma
ajuta sa fac ceea ce nu-mi place (nu ma intereseaza) si sa nu fac ceea ce imi place (ce ma
intereseaza). Vointa ne permite sa ne “manipulam” energia motivational-afectiva pentru a ne adapta
mai bine cerintelor mediului.
Caracteristici ale reglajului voluntar (activitatilor voluntare):
- se realizeaza totdeauna in vederea atingerii unui scop constient propus; scopul, formulat verbal,
conduce si controleaza desfasurarea actiunii;
- se face in baza unei decizii si a formularii intentiei de a atinge acel scop; in activitatile complexe
pot aparea mai multe scopuri si este necesara alegerea, decizia in favoarea unuia din ele;
- presupune un plan mintal care precede si regleaza realizarea efectiva a intentiei de a atinge
scopurile;
- cea mai importanta caracteristica a reglajului voluntar este invingerea obstacolelor interne si
externe care apar in calea atingerii scopului.
Din toate cele mentionate reiese ca reglajul voluntar este deosebit de complex si antreneaza
multe procese si insusiri psihice, insa nucleul sau este reprezentat de vointa, proces psihic complex,
specific omului si dezvoltat, incepand cu prescolaritatea. Vointa este latura subiectiva cea mai
importanta a autoreglajului.
Caracteristica specifica cea mai importanta a vointei este efortul voluntar. Acesta implica o
mobilizare a resurselor fizice, intelectuale, emotionale, fiind trait ca o stare de incordare interna, de
tensiune. El nu se identifica cu incordarea musculara, desi aceasta este necesara in activitatile fizice.
Exista persoane extrem de puternice fizic, dar cu o vointa atat de slaba, incat nu reusesc sa biruie
nici obstacole obisnuite. Dupa etape de effort voluntar intens si indelungat, urmeaza perioade de
oboseala, nu doar fizica, ci mai ales nervoasa. De aceea este necesar un echilibru intre intre
activitate si odihna, pentru pastrarea sanatatii fizice si mintale.
Psihologic, obstacolul nu se identifica cu un obiect sau cu un fenomen, ci reprezinta o
confruntare intre posibilitatile omului si conditiile obiective ale respectivei activitati. De aceea, una
si aceeasi problema de matematica necesita un efort minim pentru un specialist si o incordare mare
pentru elevul care abia si-a insusit metodele necesare pentru rezolvarea ei.
De-a lungul desfasurarii unei activitati complexe, momentele de dificultate pot sa fie diferite
si, de aceea, efortul voluntar se moduleaza dupa cresterea sau descresterea obstacolului, asiguranduse
concordanta intre marimea acestuia si procentul de incordare voluntara.
Reglarea voluntara a activitatii se face in conditiile stransei legaturi cu toate celelalte procese
psihice si, in primul rand, cu gandirea si imaginatia. Inainte de a fi efectiv realizate, actiunile
voluntare sunt gandite, intocmite rational si orientate spre scopuri proiectate imaginativ.
Fazele actelor voluntare (etapele procesului volitiv):
1. actualizarea unor motive care genereaza anumite scopuri; apare intentia de a realiza scopul si se
construieste planul mental al rezolvarii actiunii.
2. lupta motivelor, generata de aparitia mai multor motive si, aferente lor, a mai multor scopuri;
apare deliberarea in vederea alegerii; castiga cele care pot sa satisfaca mai repede si mai bine
trebuintele.
3. luarea hotararii: implica alegerea unui motiv si scop si inhibarea, amanarea celorlalte; momentul
deciziei poate fi, uneori, dramatic, pentru ca omul nu prelucreaza doar informatia, ci el traieste
efectiv situatiile implicate in satisfacerea unora si nesatisfacerea altora.
4. executarea hotararii luate: inseamna realizarea efectiva a planului si atingerea reala a scopului;
presupune autocomanda verbala de a actiona; omul foloseste o serie de mijloace materiale si
mintale, cum sunt cunostintele, deprinderile, priceperile etc.
5. verificarea rezultatului obtinut si formularea unor concluzii valoroase pentru activitatea viitoare.
Exista o foarte stransa legatura intre gandire si vointa, ambele fiind procese superioare (unul
de cunoastere, celalalt de reglare), ambele avand ca instrument limbajul. Aceste doua procese
psihice nu pot functiona unul fara celalalt: vointa fara gandire ar fi doar o forta oarba, haotica,
incapabila sa ne orienteze in directii precise, in timp ce gandirea fara vointa ar fi pura derulare
libera de idei, ce nu s-ar materializa niciodata in fapte (si astfel nici n-ar fi cunoscute). Este de
retinut ideea ca nu se poate vorbi de vointa in absenta efectuarii propriu-zise, a indeplinirii actului
voluntar. Cu totii avem dorinte, ne stabilim scopuri, optam, luam hotarari dar, daca toate aceste
demersuri se opresc aici, nu se poate spune ca avem vointa.
Insusirile (calitatile) vointei:
1. puterea vointei: se exprima in intensitatea efortului prin care subiectul, confruntandu-se cu
obstacolele importante, isi urmareste scopurile; un rol important in manifestarea puterii vointei il
are valoarea scopului urmarit; in ciuda dificultatilor, omul se simte satisfacut cu fiecare noua
apropiere de scop; opusul acestei calitati este slabiciunea vointei, adica imposibilitatea de a realiza
efortul voluntar cerut, chiar daca cel in cauza este constient de importanta acestui fapt pentru sine si
pentru cei din jur; el poate incepe dar nu reuseste sa-l finalizeze (cei ce incep un nou ciclu de
invatamant dar nu-l finalizeaza, cei ce “nu se pot lasa” de fumat/baut etc.).
2. perseverenta: presupune realizarea efortului voluntar o perioada indelungata de timp, chiar si in
conditiile in care, aparent, n-ar fi posibila continuarea activitatii; valoarea scopului si increderea in
fortele proprii sustin perseverenta (Vtoria Lipan din Baltagul lui Sadoveanu reprezinta un personaj
perseverent; un om ce a suferit un accident grav si are sansa sa-si recapete functia mersului trebuie
sa manifeste perseverenta); opusul ei il reprezinta incapatanarea, urmarirea unui scop cand este clar
ca imprejurarile nu ofera nici o sansa de reusita, analiza logica relevand caracterul imposibil (un
tanar care nu are deloc talent actoricesc se incapataneaza sa dea admiterea la Teatru); se explica prin
inflexibilitate in gandire si actiune, prin prejudecata (nu e bine sa ma intorc din drum), poate fi si
efectul unei carente educationale.
3. independenta vointei: tendinta constanta de a lua hotarari pe baza chibzuintei proprii, cunoscand
cat mai profund conditiile activitatii, consecintele si responsabilitatile personale ce decurg.; vom
analiza critic atat ideile noastre, cat si pe cele ale altora; independenta vointei nu se identifica cu
lipsa de receptivitate fata de opiniile celor din jur (negativismul); opusul acestei calitati il reprezinta
sugestibilitatea, adoptarea necritica a influentelor exterioare si anihilarea propriei pozitii, alaturi de
diminuarea implicarii si a responsabilitatii personale (copiii sunt cei mai expusi sugestibilitatii, hotii
sau pedofilii reusind foarte usor sa-i pacaleasca si sa le faca rau).
4. promptitudinea: consta in rapiditatea cu care omul delibereaza intr-o situatie complexa si urgenta
si adopta hotararea cea mai potrivita; se sprijina pe rapiditatea si profunzimea gandirii, pe
increderea in sine si curaj si pe experienta personala in confruntarea cu astfel de situatii (un pilot pe
un supersonic trebuie sa judece si sa decida in fractiuni de secunda in anumite imprejurari);
promptitudinea nu se identifica cu impulsivitatea sau pripeala (deliberare realizata fara a cantari
argumentele sau consecintele); opusul acestei calitati este tergiversarea sau nehotararea, care se
manifesta ca oscilatii indelungate si nejustificate intre mai multe motive, scopuri, cai, mijloace etc.
Insusirile vointei se formeaza pe parcursul dezvoltarii psihice a individului, prin confruntarea
cu obstacole si depasirea lor. In functie de tipul de activitate si efortul exercitat, vointa se
specializeaza, putand fi mai puternica intr-un domeniu decat in altul.

Afectivitatea

Realitatea cu care se confrunta omul il face pe acesta sa se raporteze diferit fata de ea, sa simta
placere sau neplacere, multumire sau insatisfactie, bucurie sau tristete. Unul si acelasi obiect
produce stari afective diferite la diferite persoane sau la aceeasi persoana, in momente diferite.
Astfel, nu obiectul este important, ci relatia dintre el si subiect.
Procesele afective sunt procese psihice reglatorii care reflecta relatiile dintre subiect si obiect,
sub forma de trairi atitudinale. Reflectarea relatiilor omului cu lumea are, iata, loc, sub forma unor
trairi subiective (interne) ce rezulta din satisfacerea sau nesatisfacerea trebuintelor. Ecoul
(rasunetul) afectiv pe care il au evenimentele lumii in fiecare dintre noi este diferit, intrucat si
trebuintele noastre, in orice moment, pot fi diferite de ale celorlalti.
Afectivitatea este in raport cu intregul organism, fiind o reactie concomitent organica, psihica
si comportamentala. Atfel, desi mustarul irita limba, totusi ne face placere, fiindca e in concordanta
cu nevoia de excitatie a stomacului in contact cu grasimile.
Raportul dintre starile afective si necesitatile noastre este fundamental. O muzica simfonica ne
poate emotiona foarte puternic numai daca mediul si educatia muzicala ne-au trezit interesul pentru
acest gen de muzica; altfel, ne lasa indiferenti sau chiar ne enerveaza.
Afectivitatea este o componenta de baza a psihicului, strans legata de motivatie. In plus, prin
afectivitate, omul se diferentiaza de roboti si calculatoare.
Proprietatile proceselor afective:
- polaritatea: consta in tendinta de a se situa fie in jurul unui pol pozitiv, fie in jurul altuia negativ,
in functie de satisfacerea sau contrazicerea trebuintelor noastre. Vorbim, astfel, de stari afective
placute sau neplacute. Caracterul polar duce la cuplarea emotiilor in: bucurie-tristete, simpatieantipatie,
entuziasm-deprimare, iubire-ura. Caracterul placut al unei tariri afective (caracter stenic)
mobilizeaza, de regula, spre activitate, in timp ce caracterul neplacut (astenic) al unei trairi afective
demobilizeaza. O stare afectiva placuta, precum succesul, poate fi stenica pentru unii,
determinandu-i, in continuare, la actiune, in timp ce, pentru altii, poate fi astenica, facandu-i sa sa
multumeasca cu ceea ce au obtinut.
- intensitatea: reprezinta forta, taria trairii afective. Unii oameni sunt impresionati si de evenimente
care nu au prea mare importanta, in timp ce altii raman “reci” chiar in fata unor evenimente
dramatice. Exista stari afective intense, altele foarte intense, dupa cum sunt si trairi abia
observabile. Intensitatea este in functie de raportul obiectelor cu trebuintele omului, dar si de
sensibilitatea persoanei (capacitatea de a vibra afectiv, foarte diferita de la un individ la altul).
- durata: consta in persistenta in timp a proceseor afective, chiar daca obiectul lor nu mai e prezent.
Sentimentele pot dura un an sau o viata, emotiile – de la cateva secunde la cateva ore. Frica si
groaza in fata unui accident persista si dupa ce pericolul a trecut; dragostea se pastreaza chiar daca
fiinta iubita nu mai este.
- mobilitatea: se manifesta prin transformari rapide in interiorul aceleiasi trairi sau prin trecerea de
la o stare afectiva la alta. Un exemplu pentru primul caz: o noua moda in randul tinerilor, li se poate
parea, la inceput, unora, draguta, pentru ca, ulterior, sa li se para extraordinara. Exemplificand al
doilea caz: se poate trece foarte usor, uneori, de la dragoste la ura, sau de la ura la dragoste. Aceste
treceri se fac numai in conditii de necesitate, atunci cand situatia si solicitarile o cer. De aceea,
mobilitatea trebuie deosebita net de fluctuatia trairilor afective, care presupune tot o asemenea
trecere, dar fara nici un motiv, fara sa fie ceruta de o solicitare obiectiva sau de vreo necesitate
subiectiva. Fluctuatia este un indiciu al slabiciunii, imaturitatii sau chiar al patologiei proceselor
afective (se intalneste frecvent la copii si la persoanele imature).
- expresivitatea: capacitatea starilor afective de a se exterioriza prin intermediul unor manifestari
numite expresii emotionale. Iata cateva exemple de expresii emotionale:
+ mimica: expresia ochilor, pozitia sprancenelor, miscarile buzelor etc.; prin ele se exprima bucuria,
suferinta, indignarea, mahnirea, descurajarea, sfidarea, surpriza etc.
+ pantomimica: reactiile corpului – tinuta, mersul, gesturile (mersul sprintar, saltaret tradeaza
bucurie, buna dispozitie, mersul incet, agale, tradeaza suparare, tristete).
+ modificarile de natura vegetativa: amplificarea sau diminuarea ritmului respiratiei,
vasoconstrictia, vasodilatatia, cresterea conductibilitatii electrice a parului, hiper-sau hipotonus
muscular, modificarea compozitiei chimice a sangelui sau a hormonilor etc. Toate acestea se
soldeaza cu paloare, inrosire, tremuraturi, lacrimi, transpiratie, gol in stomac etc. Pornind de la
aceste modificari, a aparut “detectorul de minciuni”, cel ce inregistreaza activitatea unor organe ce
reactioneaza in timpul emotiilor subiective provocate de conflictele motivationale (este de retinut
faptul ca aceste modificari de natura vegetativa, relativ independente de sistemul nervos central, nu
pot fi controlate voluntar).
+ schimbarea vocii: se schimba intensitatea, ritmul vorbirii, intonatia, timbrul vocii. La manie, omul
se exprima cu o vove ridicata. In alte situatii, daca suntem atenti la intonatie, un “da” poate fi mai
negativ decat un “nu”.
Expresiile si conduitele emotionale se invata, se insusesc in timpul vietii, fie prin imitatie, fie
prin efort voluntar. Iata, orbii din nastere, de exemplu, au o expresivitate emotionala aproape nula.
De asemenea, omul poate sa si simuleze anumite expresii emotionale. Apar, astfel, discrepante intre
trairile afective si expresiile emotionale (cazul actorilor, al conventiilor sociale). Mai mult, au
aparut expresii emotionale noi, specific umane, cum ar fi zambetul cu diversele sale varietati:
binevoitor, ironic, condescendent, aprobativ, dispretuitor, indiferent, rautacios.
Roluri si functii ale afectivitatii:
- comunica in exterior trairea unei persoane: un profesor isi poate da seama daca elevii au inteles
sau nu ceea ce li s-a explicat;
- influenteaza conduita altora in vederea savarsirii unor fapte: copilul plange uneori pentru a obtine
ceea ce doreste;
- are rol de contagiune: trezeste reactii similare si la alte persoane;
- inlesneste adaptarea: la inmormantare plangem, la o petrecere suntem veseli (chiar daca nu avem
chef);
- accentueaza sau diminueaza starea afectiva: plangand, ne putem “descarca”, elibera sau,
dimpotriva, “incarca” afectiv.
In viata sociala, unele expresii si conduite emotionale sunt intarite si valorificate, altele sunt
inhibate si respinse, avand loc parca un fel de “dresaj”: in cultura noastra euroatlantica, plansul este
rezervat femeilor si refuzat barbatilor; tristetea produsa de pierderea unei persoane dragi este
simbolizata prin doliu (negru sau alb, in functie de societate); sarutul s-a standardizat sub diferite
forme: parintesc, amical, fratern, colegial, oficial, erotic etc. Vedem, astfel, ca expresiile emotionale
au nu doar o semnificatie individuala, ci si una sociala.
Clasificarea trairilor afective
A. Procesele afective primare
Au caracter spontan. Sunt slab organizate. Se situeaza mai aproape de instinctiv si tind sa
scape controlului constient (mania). Sunt insotite de o expresivitate bogata. Intalnim trairile afective
de provenienta organica (cauzate de buna sau reaua functionare a organelor interne) – stari de
neliniste (in cardiopatii), iritare (in afectiunile pulmonare), mohoreala (in afectiunile
gastrointenstinale), euforie (in hepatita). Tot aici vorbim de afecte: stari afective foarte intense, cu
aparitie brusca, bogate in modificari expresive, greu de controlat constient – furia, spaima,
disperarea, bucuria dezlantuita.
B. Procesele afective complexe
Beneficiaza de un grad mai mare de constientizare si intelectualizare. Au o orientare bine
determinata spre un obiect sau o persoana. Se desfasoara fie tumultos, fie calm. Intalnim in aceasta
categorie: emotiile curente – forme afective de scurta durata, active, intense, provocate de insusirile
separate ale obiectelor, cum sunt bucuria, tristetea, simpatia, antipatia, entuziasmul, admiratia,
dispretul, speranta, deznadejdea, placerea, dezgustul etc. Fata de afecte, ele se manifesta in
comportament mai nuantat si mai rafinat, dupa tipare si conveniente socioculturale; emotiile
superioare – legate nu atat de obiecte, cat de o activitate pe care o desfasoara individul. Ele pot sa
apara in activitatile intelectuale, in creatia artistica, in religiozitate. Presupun de regula evaluari,
acordari de semnificatii valorice activitatilor desfasurate; dispozitiile afective – sunt stari difuze, cu
intensitate variabila si durabilitate relativa. Sunt mai vagi decat emotiile. De multe ori putem fi bine
sau prost dispusi fara sa ne dam seama de ce anume, desi exista cu siguranta o cauza sau chiar mai
multe pentru starea respectiva. Daca dispozitiile se repeta, se pot transforma in trasaturi de
caracter. Firile inchise, taciturne, anxioase, mohorate, blazate, ca si cele deschise, bine dispuse,
vesele, entuziaste se formeaza prin repetarea si prelungirea in timp, in personalitatea individului, a
dispozitiilor afective traite de acesta in existenta sa personala.
C. Procesele afective superioare
Se caracterizeaza printr-o mare restructurare si raportare valorica, situata nu la nivel de obiect
(ca cele primare), de activitate (ca cele complexe), ci la nivel de personalitate. In aceasta categorie
includem sentimentele si pasiunile.
Sentimentele sunt trairi afective intense, de lunga durata, relativ stabile, specific umane. Se
pastreaza multa vreme, uneori toata viata. Alaturi de cunoscutele sentimente de dragoste, ura,
invidie, gelozie, admiratie, indoiala, recunostinta (ce includ elemente de ordin intelectual,
motivational, voluntar si caracterizeaza omul ca personalitate), intalnim si sentimente intelectuale
(curiozitatea, mirarea, indoiala, dragostea de adevar), estetice (admiratia, extazul), morale
(patriotismul, datoria).
Pasiunile sunt sentimente cu o orientare, intensitate, grad de stabilitate si generalitate foarte
mare, antrenand intreaga personalitate. Pasiunile pot fi nobile, cu orientare sociala pentru adevar,
dreptate, progres (pentru pictura, muzica etc.) sau oarbe (gelozia morbida, avaritia, fanatismul,
jocurile de noroc), negative, asa-numitele patimi sau vicii.
Cateva dintre tulburarile aparute in afectivitate:
- fobia: teama nejustificata fata de o situatie sau un obiect; nu poate fi explicata;
exemple: acrofobie (locuri inalte), agorafobie (spatii deschise), aihmofobie (lucruri ascutite),
algofobie (durere), amatofobie (praf), amaxofobie (vehicule), androfobie (sexul masculin),
anemofobie (curenti de aer), astrafobie (fulgere), ataxofobie (dezordine), autofobie (a fi singur),
automizofobie (mirosuri neplacute care ar proveni de la propria persoana),chenofobie (incaperi
goale), cherofobie (starea de buna dispozitie), claustrofobie (spatii inchise), cleptofobie (teama de a
nu comite un furt), demonofobie (diavoli), vertigofobie (ameteala), fagofobie (a nu se ineca cu
alimente), fotofobie (lumina), fatofobie (pisici), gamafobie (casatorie), ginofobie (femei),
hidrofobie (apa), necrofobie (cadavre), taferofobie (a nu fi ingropat de viu), talasofobie (de valuri,
de mare), tanatofobie (moarte), zoofobie (animale)
- anxietatea: ingrijorare, neliniste, teama, in absenta unor cauze care sa le provoace
- euforia: buna dispozitie exagerata, veselie nemotivata
- frustrarea: stare resimtita de cel inselat in asteptarile sale; cauza poate fi lipsa unui obiect, lipsa
unui loc de munca, imbolnavirea etc.