Apararea lui Socrate , de Ciorcila Alexandra si Cretu Andreea

Acuzaţiile plebei
Poate imperfecţiunea acestui amator de lucruri cu cap m-a atras în Apărarea lui Socrate. I se cere pedeapsa cu moartea la vârsta de 70 de ani de către trei concetăţeni atenieni care-l acuză că strică tineretul şi că nu crede în zei. (Hm, asta cu tineretul stricat văd că e o partidă cu prelungiri până în ziua de azi!). Discursul de apărare a lui Socrate dovedeşte falsitatea acestor acuze, ba chiar arată viceversa lor, anume că ar trebui să fie considerat cel mai de seamă învăţător al grecilor şi alesul zeului Apollo.

Ce lipseşte în discursul lui Socrate?
Socrate nu a ştiut sau nu a putut să trezească umanitatea tuturor judecătorilor transformaţi într-o turmă de ură şi a refuzat să folosească cuvintele-cheie cu care se însoţesc şi azi în vânzare de pildă majoritatea lucrurilor: onoare, iubire, vedetă, bani, noutate. Ştia că acestea sunt cuvinte goale cât timp nimeni nu are habar de întreaga lor semnificaţie. I-au lipsit timpul, retorica vorbitului în public (respectiv fanatizarea ascultătorilor ori aspectele de marketing) sau a simţit că îi repugnă mijloacele de automutilare a imaginii publice (apelul la sentimentele judecătorilor săi - în număr de 502 - prin aducerea soţiei bătrâne, celebra cicălitoare Xantipa, a celor trei copii sau prin etalarea ostentativă a sărăciei). El voia să convingă prin raţiune - fiindcă acesta e instrumentul de lucru al filosofului - dar nu a putut face minuni într-o singură zi.

Socrate dă senzaţia de fragilitate şi de o anume lipsă de persuasiune. Dar să fie aşa oare? Avea 70 de ani, învăţase pe mulţi metoda sa maieutică de cercetare continuă a adevărurilor, în anumite cercuri, uneori de oameni foarte bogaţi, era primit ca primul dintre meseni, existau deja discipoli ai săi care se ocupau cu filosofia în celebra agoră ateniană.

Cred că una dintre dezamăgirile lui Socrate nu a fost că nu a putut confirma diagnosticul delfian, ci că nu a putut să-l infirme. De altfel, în discursul său şi-a exprimat o nemulţumire şi o dilemă majoră asupra înţelepciunii şi asupra morţii.

Omul cel mai înţelept
Oracolul din Delfi îi profeţise cândva că este cel mai înţelept om din Grecia. După ce fusese speriat de asemenea frază, după ce se ascunsese în spatele neştiinţei absolute - ştiu că nu ştiu nimic - afirmă în discursul său care să-i dovedească credinţa în zei - în final a simţit îndemnul faţă de sine de a confirma sau de a nega ceea ce îi trimisese zeul. Dacă eu sunt cel mai înţelept, deşi nu ştiu nimic, cum de alţii pretind că ştiu ceva?

Socrate - un alt Diogene!
Şi a mers la înţelepţii cetăţii, cei care se ocupau de politică şi a observat că aceştia nu ştiau ce e morala. La doctori şi aceştia nu aveau habar ce e sănătatea şi care e mai importantă, cea morală sau cea fizică. La muzicieni care nu puteau răspunde mulţumitor la întrebarea simplă ce e muzica. A constatat că nici apelul la specialişti nu avea mai mulţi sorţi de succes. Aceştia erau valoroşi doar cât rămâneau în domeniul lor, dar dacă tratau teme generale, despre bine, libertate, frumos deveneau la fel de amatori ca un tinerel ce abia i-a crescut mustaţa gândirii. De aici marea dezamăgire a lui Socrate şi în acelaşi timp farmecul său. El constată că sunt mulţi cu pretenţii autoritare, dar niciunul care să fie mai înţelept decât el. Niciunul nu i-a demonstrat că într-adevăr ştie ceva şi asta îi atrăgea pe tinerii atenieni. Şi dacă Socrate a ştiut că nu ştie nimic, noi ce ştim azi? Suntem oare înţelepţii după care a tânjit toată viaţa acest gânditor? Să fie înţelepţii de piatră cei care au pus bariere de intimidare accesului la opera lui Platon? Sau nu putem aspira decât la statutul de specialişti pe bucăţica noastră de tort, cât despre înţelepciune, asta e o altă gâscă la care nu ne pricepem.

Dilema lui Socrate
Cele două soluţii pe care le are în vedere asupra morţii îl fac, cred, să nu se implice total în discursul său de apărare. Ceva îmi spune că ar fi putut fi mult mai convingător, mai ales că a fost condamnat la moarte doar cu o majoritate de treizeci de voturi. El pune această întrebare retoric judecătorilor săi. De unde ştiţi că moartea nu e un bine? Sunt două soluţii, îşi va răspunde singur. Fie ne pierdem cu totul în materie, cuprinşi de un somn liniştit cum n-am pomenit decât foarte rar în viaţă, fie mergem în altă lume unde am putea avea şansa să ne întâlnim strămoşii. Şi adaugă Socrate că ar putea vorbi astfel cu eroi care au păţit ca şi el condamnări şi acuze nedrepte.

De aceea Socrate se îndreaptă senin spre cupa cu otravă de cucută. Personalitatea sa va fi nemurită de urmaşii greci şi, mai ales, de discipolul Platon. Seninătatea sa ar putea fi în fond o mască apologetică. Oricum, dacă dincolo e o altă lume, pentru Socrate începea o nouă aventură. Să vadă cât de înţelepţi erau pe acolo oamenii.