5. Caracterizarea generala a S.P.U.

S.P.U. este cel mai complex sistem cunoscut, avand o natura energetica si informationala,
dispunand de capacitati selective, de autoreglare si autodeterminare.
1. S.P.U. este un sistem intrucat toate componentele sale (senzatii, perceptii, reprezentari,
gandire, limbaj, memorie, imaginatie, motivatie, afectivitate, vointa, atentie) se afla in interactiune.
Este cel mai complex numai daca ne gandim la arhitectonica creierului omenesc, format din 24 de
miliarde de neuroni specializati, fiecare din ei intretinand, prin 10 milioane de ramificatii, legaturi
cu ceilalti neuroni.
2. S.P.U. este energetic deoarece functioneaza numai in conditiile in care beneficiaza de
suportul material, biologic, care este creierul; de aceea se vorbeste de energie neuropsihica.
3. S.P.U. este de natura informationala, intrucat recepteaza, prelucreaza si emite informatii.
4. S.P.U. este un sistem evolutiv, dianmic, intrucat se afla intr-o continua schimbare. Prin
invatare, omul asimileaza si prelucreaza tot timpul informatii; de aceea se spune ca S.P.U. se poate
autoorganiza.
5. S.P.U. se poate caracteriza si printr-o relativa stabilitate, nu in sensul de ne-miscare, ci de
mentinere a unor insusiri timp indelungat. De aceea se spune despre oameni ca au un psihic puternic
sau labil, psihic matur sau infantil, aceste trasaturi fiind durabile, stabile.
6. S.P.U. este ambilateral deschis, intretine relatii de tip informational atat cu mediul extern,
cat si cu cel intern. In mod normal, omul stie (este informat) despre ce se petrece in jurul sau si in
interiorul sau prin intermediul proceselor cognitive, senzoriale si logice.
7. S.P.U. se comporta selectiv fata de elementele/factorii mediului extern si intern; in termeni
cibernetici se afirma ca este antiredundant (se opune informatiilor de prisos). In timpul desfasurarii
oricarei activitati, omul, aflandu-se intr-un mediu din care-I parvin diversi stimuli, retine
(selecteaza) doar pe cei de care are nevoie; ceilalti, care sunt de prisos, sunt ignorati. De exemplu:
o inregistrare audio facuta intrun grup de oameni care vorbesc, va reda voci suprapuse din care nu
se intelege nimic; in schimb, o persoana aflata intr-un grup in care toti vorbesc, se poate orienta si
poate recepta selectiv numai anumite informatii, ceea ce o fereste de un adevarat “haos
informational”.
8. S.P.U. se poate autodetermina, putand face fata diferitelor intamplari, situatii noi,
neprevazute, tocmai datorita posibilitatii de a invata, flexibilitatii gandirii, memoriei, care permit
restructurarea experientei dobandite in functie de cerintele mediului. S.P.U. se comporta antialeator
pentru ca se opune intamplarii, necunoscutului.
9. S.P.U. dispune de mecanisme de autoreglare superioara prin conexiunea inversa (feedback).
Psihicul prelucreaza informatiile ce-I parvin si, pe baza lor, comanda sistemului efector
realizarea diferitelor comportamente adaptative. Reactiile noastre si efectele produse sunt din nou
receptae (prin feed-back) si supuse evaluarii prin ratiune; aceasta comanda alte acte adaptative
s.a.m.d.
Nivelele functionale ale S.P.U.
1. Constiinta. Reprezinta nivelul functional superior al S.P.U. care rezulta din coordonarea
(conlucrarea) tuturor fenomenelor psihice, permitand stabilirea de relatii superioare cu mediul. Ce
stie o persoana constienta, fata de una care nu e constienta (pentru ca doarme, e in stare de lesin sau
de coma)? Stie cine este, unde se afla, ce sunt si cine sunt cele/cei din jurul sau, care este
rostul/scopul prezentei sale in acel loc etc. Constiinta este limitata la aici si acum (hic et nunc),
neputand afirma ca suntem constienti (stim) de ceea ce se intampla in incaperea vecina si nici ce se
va intampla exact peste 5 minute. Constiinta are 2 laturi inseparabile: constiinta de sine si constiinta
de lume. Oricare dintre ele ar fi afectata, ingustata sau deformata, constiinta in ansamblu ar avea de
suferit si, in consecinta, si adaptarea normala a persoanei la mediu. In unele tulburari psihice,
bolnavul nu mai stie cine este sau isi atribuie o alta identitate. Constiinta de sine si cea de lume
incep sa se manifeste plenar la copil in jurul varstei de 3 ani. Constiinta deplina isi incheie formarea
in jur de 18-20 de ani. Participarea tuturor fenomenelor psihice la starea de consyiinta este reflectata
si in functiile acesteia: functia de semnificare sau de cunoastere (indeplinita de toate procesele
cognitive, in special de cele superioare); functia de orientare spre scop (indeplinita de motivatie, cu
sprijinul imaginatiei si gandirii); functia anticipativ-predictiva (realizata de gandire si de
imaginatie); functia de autoreglaj voluntar (intalnita la toate fenomenele reglatorii, in special la
vointa); functia creatoare (posibila prin intermediul gandirii, memoriei, imaginatiei).
2. Subconstientul. Este al doilea nivel functional al S.P.U., care are rolul unui depozit de informatii,
date ale memoriei, deprinderi, operatii. Ar putea fi considerat depozitarul experientei noastre
anterioare, a ceea ce am invatat. Rolul subconstientului este acela de a alimenta in permanenta
nivelul constient in functie de cerintele mediului, dar si de a pastra informatiile care vin din mediu
si sunt preluate la nivel constient. Uneori, insa, oricat effort am face, nu putem sa scoatem la
suprafata constiintei unele informatii; atunci spunem ca ele au “alunecat” in inconstient.
3. Inconstientul. Este cel de-al treilea nivel al S.P.U., cel mai profund, mai adanc, numit si nivelul
abisurilor fiintei noastre. Aici sunt depozitate date ereditare (aptitudini, talente pe care nu ni le
putem explica in mod constient), tendinte, imbolduri, instincte, afecte, dorinte ascunse,
nerecunoscute, informatii considerate uitate). Descoperitorul inconstientului si al rolului sau in
viata psihica este medicul austriac Sigmund Freud. Freud a vrut sa demonstreze ca omul nu este
numai o fiinta rationala (cum sustinusera filosofii dinaintea lui), ci si o fiinta care actioneaza sub
impulsul unor forte ascunse, ce nu pot fi cunoscute si controlate suficient. Freud este si autorul unei
teorii si, totodata, al unei metode practice de sondare a inconstientului, numita metoda psihanalitica
ce consta, in esenta, in scoaterea la suprafata constiintei a unor date din inconstient care tulbura
existenta omului si supunerea lor unor analize rationale. Metoda psihanalitica utilizeaza diferite
tehnici de sondare a inconstientului: hipnoza, sugestia, analiza viselor, a unor acte din viata curenta,
asociatiile de cuvinte.

Atentia

Atentia face parte din categoria fenomenelor psihice care sustin energetic activitatea. Ea este o
functie prin care se modeleaza tonusul nervos necesar pentru desfasurarea celorlalte procese psihice
(perceptie, memorie, gandire). Prezenta ei asigura o buna receptare a stimulilor, intelegerea mai
profunda a ideilor, o memorare mai trainica si mai fidela etc. Absentei ei duce la omisiuni in
receptarea stimulilor, la erori in reactiile de raspuns, la confuzii in descifrarea sensurilor etc.
Implica starea de veghe, opusa celei de somn, cand scoarta cerebrala este activata difuz, iar omul se
afla in stare de contemplare generala sau de asteptare pasiva. La un nivel curent de activare, se
instaleaza starea de vigilenta, care presupune explorarea generala a mediului, asteptarea si cautarea
a ceva inca nedefinit. Aceasta este o stare care pregateste atentia. Ea nu are o focalizare anume, ci
detecteaza orice, fara a se opri asupra a ceva anume. Atentia este mai mult decat vigilenta, asa cum
vom observa imediat.
Atentia este fenomenul psihic reglator ce consta in orientarea selectiva si in concentrarea
energiei psihonervoase in directia unui stimul, in vederea desfasurarii optime a unei activitati.
Asa cum spuneam, atentia este mai mult decat vigilenta; iata care sunt trasaturile proprii
atentiei:
- orientarea spre ceva anume, spre un stimul exterior (un sunet) sau un stimul interior (o idee, o
dorinta); atentia inseamna incordare, cautare si fixare asupra a ceva anume, este intotdeauna
obiectuala;
- selectivitatea: starea de atentie nu este nelimitata si nu poate sa se imparta, in mod egal, la toate
stimularile ce ne parvin din ambianta; intotdeauna esti atent la ceva si neatent sau prea putin atent la
alti stimuli; astfel, numai unii stimuli se vor afla in centrul atentiei, altora acordandu-li-se putina
importanta sau deloc;
- prezenta ei se deduce pe baza unor manifestari comportamentale (intoarcerea capului, fizarea
privirii asupra unui obiect sau asupra unei persoane, eliminarea miscarilor inutile in cazul unei
activitati etc).
Formele atentiei:
A. dupa plasarea obiectului atentiei in raport cu subiectul: atentie interna; atentie externa.
B. dupa intentia si efortul solicitat, dupa complexitatea mecanismelor prin care se desfasoara:
atentie voluntara; atentie involuntara; atentie postvoluntara.
Atentia externa: In observarea unui peisaj, in ascultarea unei conferinte, in urmarirea unui
traseu, conducand automobilul, obiectul atentiei este exterior noua si subiectul se concentreaza
asupra lui.
Atentia interna: In momentele cand suntem captivati de amintiri, cand suntem preocupati de
rezolvarea unei probleme de viata, cand ne facem planuri de viitor si imaginam, cand meditam sau
chibzuim, obiectul atentiei este inlauntrul nostru, in sfera subiectiva, mintala.
Atentia involuntara: este o forma simplista, intalnita si la animale. Factori externi ai atentiei
involuntare: intensitatea deosebita a stimulilor (un zgomot puternic, o lumina intensa ne capteaza
imediat atentia); noutatea si neobisnuitul stimulilor (reclamele comerciale deosebite); aparitia sau
disparitia brusca a stimulului (avertizarile in circulatia rutiera); gradul de complexitate al stimulului
(un stimul simplu poate capta atentia 1-2 minute, unul complex, insa, ne poate mentine interesul
pentru mult timp). NOTA: nu trebuie confundate perceptia (care ne permite sa cunoastem un obiect
sau un fenomen concret) si atentia (care inseamna doar concentrarea energiei psihonervoase intr-o
dirextie anume: obiect, imagine, idee). Factori interni ai atentiei involuntare: interesul pe care-l
prezinta pentru o persoana un obiect sau un fenomen (interesul provoaca si mentine atentia, ducand
la rezultate precum receptare cat mai completa, intelegere, memorare buna a obiectului);
actualizarea unor motive si trairea afectiva propriu-zisa a relatiei cu obiectele prin care se satisfac
mentin nivelul energiei si gradul ei de concentrare fara effort, timp indelungat si fara sa apara
oboseala. De regula, atentia involuntara, prin mecanismele ei neurofunctionale specifice, asigura
eficienta pentru o activitate fara sa apara oboseala.
Totusi, chiar si o activitate atragatoare in ansamblu, are si momente mai dificile, mai putin
interesante si, daca nu ar interveni atentia voluntara, ar aparea riscul neimplinirii acelor actiuni sau
sarcini.
Atentia voluntara: nu apare spontan, ca cea involuntara, ci este intentionata si autoreglata
constient. Este superioara atat prin mecanismele de producere, cat si prin efectele ei pentru
activitatea omului. Un rol important in declansarea si mentinerea atentiei voluntare il au
mecanismele verbale. Prin intermediul cuvantului se ia decizia de a fi atent si se stimuleaza si
focalizeaza atentia. “Sa fiu atent” este autocomanda pentru atentia voluntara. Autoreglajul voluntar
se exprima in orientarea intentionata spre obiectul atentiei, intensificarea activitatii psihice,
inhibarea voita a altor preocupari colaterale, izolarea de excitanti perturbatori sau limitarea
influentei acestora, mentinerea concentrarii atentiei pe durata necesara indeplinirii acelei activitati.
Atentia voluntara sustine activitatea in toate momentele ei (atragatoare, dar si neplacute, usoare, dar
si grele). Atentia voluntara poate fi favorizata de respectarea catorva conditii: stabilirea cat mai
clara a scopurilor, pentru ca atentia sa se concentreze mai usor; remarcarea consecintelor pozitive
ale indeplinirii activitatii, chiar daca ea este mai dificila; stabilirea momentelor activitatii si
identificarea acelora mai dificile, care cer atentie incordata; crearea intentionata a ambiantei
favorabile (spatiu de lucru bun, bine iluminat si aerisit, organizat si stimulativ); eliminarea sau
diminuarea factorilor perturbatori (evitarea zgomotelor intense, a convorbirilor cu altii, a tentatiilor
spre alte activitati). Atentia voluntara apare si se mentine cu effort, cu consum energetic, fiind
urmata de oboseala, eficienta activitatii scazand astfel; este necesara alternarea perioadelor de
activitate cu cele de odihna.
Atentia postvoluntara: utilizarea repetata a atentiei voluntare genereaza un anumit grad de
automatizare al acesteia, transformand-o intr-un sistem de deprinderi; acest ansamblu de deprinderi,
practic “deprinderea de a fi atent”, constituie atentia postvoluntara. Este la fel de bine organizata ca
si atentia voluntara, dar, in virtutea automatismelor implicate, nu necesita incordare voluntara,
obositoare. Elevii din clasele mari ajung la o astfel de atentie.
In desfasurarea activitatilor sale, omul imbina si complementarizeaza cele 3 forme ale atentiei
(involuntara, voluntara, postvoluntara), asigurand, astfel, in fiecare moment, cea mai economica si
eficienta energie psihonervoasa.
Insusirile atentiei:
- volumul atentiei: cantitatea de elemente asupra carora se poate orienta si concentra atentia
simultan. Ele pot fi puncte, figuri, cifre, litere etc. Volumul mediu al atentiei este de 5-7 elemente.
Aceasta este o insusire valoroasa pentru profesii cum sunt operator la un panou de comanda,
conducerea automobilului, pilotarea avioanelor;
- stabilitatea atentiei: se refera la persistenta, in timp, a posibilitatii de a mentine atentia asupra unui
obiect, fenomen, actiune. Creste odata cu varsta; daca la prescolari e de 12-15 minute, la adulti este
de 40-50 de minute si mai mult chiar;
- concentrarea atentiei: capacitatea acesteia de a se mentine orientata asupra unui stimul in
conditiile actiunii unor factori perturbatori. Se poate spune despre cineva ca are o mare capacitate
de concentrare a atentiei daca poate lucra in timp ce in jurul sau se produc zgomote, miscari etc.
Aceasta calitate difera de la un individ la altul sau, la acelasi individ, de la o situatie la alta. Ca
manifestare opusa acesteia mentionam distragerea atentiei, care consta in orientarea spre stimulii
concurenti, ce are efecte negative, uneori dramatice (la cineva care lucreaza cu masini taietoare,
prese, etc.);
- distributivitatea atentiei:insusire care permite unei persoane sa desfasoare, concomitent, mai multe
activitati, cu conditia ca macar unele din ele sa fie relativ automatizate. Astfel, un sofer care
actioneaza asupra volanului, asupra pedalei de frana, asupra schimbatorului de viteze, semnalizeaza
schimbarea directiei de mers;
- mobilitatea (flexibilitatea) atentiei: consta in deplasarea si reorientarea ei de la un obiect la altul,
de la o operatie la alta, in functie de cerintele activitatii, in cel putin 1/6 din secunda. Daca acest
prag este mai mare, se manifesta rigiditatea sau inertia atentiei, fapt pentru care anumite profesii
pot fi contraindicate (pilot al unui avion supersonic). Mobilitatea nu trebuie confundata cu
fluctuatia atentiei, care este o deplasare intamplatoare, nesolicitata de activitate.
Persoanele preocupate de rezolvarea unor probleme reusesc un nivel ridicat de concentrare a
atentiei, care poate sa para chiar anormal, ducand la includerea acestora in categoria “distratilor”.
Exista, totodata, si persoane care fac o obsesie din anumite idei, manifestand o focalizare exclusiva,
permanenta asupra acestora.

Vointa

Activitatea umana presupune miscari, operatii si actiuni involuntare (impulsive sau
instinctuale), voluntare si automatizate (postvoluntare).
Vointa reprezinta procesul de reglare superioara a activitatii umane ce consta in mobilizarea si
concentrarea energiei psihonervoase pentru depasirea obstacolelor si realizarea scopurilor propuse
constient (un elev care are teza maine, renunta sa mearga cu prietenii la un film, desi filmul il tenta,
si isi programeaza orele pentru a termina la timp; daca ar fi plecat la film, ar fi dovedit lipsa de
vointa). Vointa intervine asupra celorlalte modalitati de reglare, fapt ce l-a facut pe Piaget sa o
numeasca “reglaj al reglajelor”.
Vointa nu exista la copiii mici; originea vointei s-ar afla in relatia comanda-subordonare dintre
adult si copil; copilul este obligat sa se supuna cerintelor adultilor, altfel fiind pedepsit. Comenzile
date de adult se interiorizeaza treptat, odata cu dezvoltarea limbajului si a gandirii copilului, acesta
ajungand sa-si dea singur comenzi si sa le execute. Mai tarziu, adultul ajunge sa-si controleze
(regleze) reactiile instinctuale datorita interventiei vointei, care actioneaza in dublu sens asupra lor:
le amplifica sau le diminueaza/franeaza (poate sa respire mai des sau sa se abtina de a respira).
Intrucat vointa domina atat motivatia, cat si afectivitatea, putem spune ca vointa este aceea care ma
ajuta sa fac ceea ce nu-mi place (nu ma intereseaza) si sa nu fac ceea ce imi place (ce ma
intereseaza). Vointa ne permite sa ne “manipulam” energia motivational-afectiva pentru a ne adapta
mai bine cerintelor mediului.
Caracteristici ale reglajului voluntar (activitatilor voluntare):
- se realizeaza totdeauna in vederea atingerii unui scop constient propus; scopul, formulat verbal,
conduce si controleaza desfasurarea actiunii;
- se face in baza unei decizii si a formularii intentiei de a atinge acel scop; in activitatile complexe
pot aparea mai multe scopuri si este necesara alegerea, decizia in favoarea unuia din ele;
- presupune un plan mintal care precede si regleaza realizarea efectiva a intentiei de a atinge
scopurile;
- cea mai importanta caracteristica a reglajului voluntar este invingerea obstacolelor interne si
externe care apar in calea atingerii scopului.
Din toate cele mentionate reiese ca reglajul voluntar este deosebit de complex si antreneaza
multe procese si insusiri psihice, insa nucleul sau este reprezentat de vointa, proces psihic complex,
specific omului si dezvoltat, incepand cu prescolaritatea. Vointa este latura subiectiva cea mai
importanta a autoreglajului.
Caracteristica specifica cea mai importanta a vointei este efortul voluntar. Acesta implica o
mobilizare a resurselor fizice, intelectuale, emotionale, fiind trait ca o stare de incordare interna, de
tensiune. El nu se identifica cu incordarea musculara, desi aceasta este necesara in activitatile fizice.
Exista persoane extrem de puternice fizic, dar cu o vointa atat de slaba, incat nu reusesc sa biruie
nici obstacole obisnuite. Dupa etape de effort voluntar intens si indelungat, urmeaza perioade de
oboseala, nu doar fizica, ci mai ales nervoasa. De aceea este necesar un echilibru intre intre
activitate si odihna, pentru pastrarea sanatatii fizice si mintale.
Psihologic, obstacolul nu se identifica cu un obiect sau cu un fenomen, ci reprezinta o
confruntare intre posibilitatile omului si conditiile obiective ale respectivei activitati. De aceea, una
si aceeasi problema de matematica necesita un efort minim pentru un specialist si o incordare mare
pentru elevul care abia si-a insusit metodele necesare pentru rezolvarea ei.
De-a lungul desfasurarii unei activitati complexe, momentele de dificultate pot sa fie diferite
si, de aceea, efortul voluntar se moduleaza dupa cresterea sau descresterea obstacolului, asiguranduse
concordanta intre marimea acestuia si procentul de incordare voluntara.
Reglarea voluntara a activitatii se face in conditiile stransei legaturi cu toate celelalte procese
psihice si, in primul rand, cu gandirea si imaginatia. Inainte de a fi efectiv realizate, actiunile
voluntare sunt gandite, intocmite rational si orientate spre scopuri proiectate imaginativ.
Fazele actelor voluntare (etapele procesului volitiv):
1. actualizarea unor motive care genereaza anumite scopuri; apare intentia de a realiza scopul si se
construieste planul mental al rezolvarii actiunii.
2. lupta motivelor, generata de aparitia mai multor motive si, aferente lor, a mai multor scopuri;
apare deliberarea in vederea alegerii; castiga cele care pot sa satisfaca mai repede si mai bine
trebuintele.
3. luarea hotararii: implica alegerea unui motiv si scop si inhibarea, amanarea celorlalte; momentul
deciziei poate fi, uneori, dramatic, pentru ca omul nu prelucreaza doar informatia, ci el traieste
efectiv situatiile implicate in satisfacerea unora si nesatisfacerea altora.
4. executarea hotararii luate: inseamna realizarea efectiva a planului si atingerea reala a scopului;
presupune autocomanda verbala de a actiona; omul foloseste o serie de mijloace materiale si
mintale, cum sunt cunostintele, deprinderile, priceperile etc.
5. verificarea rezultatului obtinut si formularea unor concluzii valoroase pentru activitatea viitoare.
Exista o foarte stransa legatura intre gandire si vointa, ambele fiind procese superioare (unul
de cunoastere, celalalt de reglare), ambele avand ca instrument limbajul. Aceste doua procese
psihice nu pot functiona unul fara celalalt: vointa fara gandire ar fi doar o forta oarba, haotica,
incapabila sa ne orienteze in directii precise, in timp ce gandirea fara vointa ar fi pura derulare
libera de idei, ce nu s-ar materializa niciodata in fapte (si astfel nici n-ar fi cunoscute). Este de
retinut ideea ca nu se poate vorbi de vointa in absenta efectuarii propriu-zise, a indeplinirii actului
voluntar. Cu totii avem dorinte, ne stabilim scopuri, optam, luam hotarari dar, daca toate aceste
demersuri se opresc aici, nu se poate spune ca avem vointa.
Insusirile (calitatile) vointei:
1. puterea vointei: se exprima in intensitatea efortului prin care subiectul, confruntandu-se cu
obstacolele importante, isi urmareste scopurile; un rol important in manifestarea puterii vointei il
are valoarea scopului urmarit; in ciuda dificultatilor, omul se simte satisfacut cu fiecare noua
apropiere de scop; opusul acestei calitati este slabiciunea vointei, adica imposibilitatea de a realiza
efortul voluntar cerut, chiar daca cel in cauza este constient de importanta acestui fapt pentru sine si
pentru cei din jur; el poate incepe dar nu reuseste sa-l finalizeze (cei ce incep un nou ciclu de
invatamant dar nu-l finalizeaza, cei ce “nu se pot lasa” de fumat/baut etc.).
2. perseverenta: presupune realizarea efortului voluntar o perioada indelungata de timp, chiar si in
conditiile in care, aparent, n-ar fi posibila continuarea activitatii; valoarea scopului si increderea in
fortele proprii sustin perseverenta (Vtoria Lipan din Baltagul lui Sadoveanu reprezinta un personaj
perseverent; un om ce a suferit un accident grav si are sansa sa-si recapete functia mersului trebuie
sa manifeste perseverenta); opusul ei il reprezinta incapatanarea, urmarirea unui scop cand este clar
ca imprejurarile nu ofera nici o sansa de reusita, analiza logica relevand caracterul imposibil (un
tanar care nu are deloc talent actoricesc se incapataneaza sa dea admiterea la Teatru); se explica prin
inflexibilitate in gandire si actiune, prin prejudecata (nu e bine sa ma intorc din drum), poate fi si
efectul unei carente educationale.
3. independenta vointei: tendinta constanta de a lua hotarari pe baza chibzuintei proprii, cunoscand
cat mai profund conditiile activitatii, consecintele si responsabilitatile personale ce decurg.; vom
analiza critic atat ideile noastre, cat si pe cele ale altora; independenta vointei nu se identifica cu
lipsa de receptivitate fata de opiniile celor din jur (negativismul); opusul acestei calitati il reprezinta
sugestibilitatea, adoptarea necritica a influentelor exterioare si anihilarea propriei pozitii, alaturi de
diminuarea implicarii si a responsabilitatii personale (copiii sunt cei mai expusi sugestibilitatii, hotii
sau pedofilii reusind foarte usor sa-i pacaleasca si sa le faca rau).
4. promptitudinea: consta in rapiditatea cu care omul delibereaza intr-o situatie complexa si urgenta
si adopta hotararea cea mai potrivita; se sprijina pe rapiditatea si profunzimea gandirii, pe
increderea in sine si curaj si pe experienta personala in confruntarea cu astfel de situatii (un pilot pe
un supersonic trebuie sa judece si sa decida in fractiuni de secunda in anumite imprejurari);
promptitudinea nu se identifica cu impulsivitatea sau pripeala (deliberare realizata fara a cantari
argumentele sau consecintele); opusul acestei calitati este tergiversarea sau nehotararea, care se
manifesta ca oscilatii indelungate si nejustificate intre mai multe motive, scopuri, cai, mijloace etc.
Insusirile vointei se formeaza pe parcursul dezvoltarii psihice a individului, prin confruntarea
cu obstacole si depasirea lor. In functie de tipul de activitate si efortul exercitat, vointa se
specializeaza, putand fi mai puternica intr-un domeniu decat in altul.

Afectivitatea

Realitatea cu care se confrunta omul il face pe acesta sa se raporteze diferit fata de ea, sa simta
placere sau neplacere, multumire sau insatisfactie, bucurie sau tristete. Unul si acelasi obiect
produce stari afective diferite la diferite persoane sau la aceeasi persoana, in momente diferite.
Astfel, nu obiectul este important, ci relatia dintre el si subiect.
Procesele afective sunt procese psihice reglatorii care reflecta relatiile dintre subiect si obiect,
sub forma de trairi atitudinale. Reflectarea relatiilor omului cu lumea are, iata, loc, sub forma unor
trairi subiective (interne) ce rezulta din satisfacerea sau nesatisfacerea trebuintelor. Ecoul
(rasunetul) afectiv pe care il au evenimentele lumii in fiecare dintre noi este diferit, intrucat si
trebuintele noastre, in orice moment, pot fi diferite de ale celorlalti.
Afectivitatea este in raport cu intregul organism, fiind o reactie concomitent organica, psihica
si comportamentala. Atfel, desi mustarul irita limba, totusi ne face placere, fiindca e in concordanta
cu nevoia de excitatie a stomacului in contact cu grasimile.
Raportul dintre starile afective si necesitatile noastre este fundamental. O muzica simfonica ne
poate emotiona foarte puternic numai daca mediul si educatia muzicala ne-au trezit interesul pentru
acest gen de muzica; altfel, ne lasa indiferenti sau chiar ne enerveaza.
Afectivitatea este o componenta de baza a psihicului, strans legata de motivatie. In plus, prin
afectivitate, omul se diferentiaza de roboti si calculatoare.
Proprietatile proceselor afective:
- polaritatea: consta in tendinta de a se situa fie in jurul unui pol pozitiv, fie in jurul altuia negativ,
in functie de satisfacerea sau contrazicerea trebuintelor noastre. Vorbim, astfel, de stari afective
placute sau neplacute. Caracterul polar duce la cuplarea emotiilor in: bucurie-tristete, simpatieantipatie,
entuziasm-deprimare, iubire-ura. Caracterul placut al unei tariri afective (caracter stenic)
mobilizeaza, de regula, spre activitate, in timp ce caracterul neplacut (astenic) al unei trairi afective
demobilizeaza. O stare afectiva placuta, precum succesul, poate fi stenica pentru unii,
determinandu-i, in continuare, la actiune, in timp ce, pentru altii, poate fi astenica, facandu-i sa sa
multumeasca cu ceea ce au obtinut.
- intensitatea: reprezinta forta, taria trairii afective. Unii oameni sunt impresionati si de evenimente
care nu au prea mare importanta, in timp ce altii raman “reci” chiar in fata unor evenimente
dramatice. Exista stari afective intense, altele foarte intense, dupa cum sunt si trairi abia
observabile. Intensitatea este in functie de raportul obiectelor cu trebuintele omului, dar si de
sensibilitatea persoanei (capacitatea de a vibra afectiv, foarte diferita de la un individ la altul).
- durata: consta in persistenta in timp a proceseor afective, chiar daca obiectul lor nu mai e prezent.
Sentimentele pot dura un an sau o viata, emotiile – de la cateva secunde la cateva ore. Frica si
groaza in fata unui accident persista si dupa ce pericolul a trecut; dragostea se pastreaza chiar daca
fiinta iubita nu mai este.
- mobilitatea: se manifesta prin transformari rapide in interiorul aceleiasi trairi sau prin trecerea de
la o stare afectiva la alta. Un exemplu pentru primul caz: o noua moda in randul tinerilor, li se poate
parea, la inceput, unora, draguta, pentru ca, ulterior, sa li se para extraordinara. Exemplificand al
doilea caz: se poate trece foarte usor, uneori, de la dragoste la ura, sau de la ura la dragoste. Aceste
treceri se fac numai in conditii de necesitate, atunci cand situatia si solicitarile o cer. De aceea,
mobilitatea trebuie deosebita net de fluctuatia trairilor afective, care presupune tot o asemenea
trecere, dar fara nici un motiv, fara sa fie ceruta de o solicitare obiectiva sau de vreo necesitate
subiectiva. Fluctuatia este un indiciu al slabiciunii, imaturitatii sau chiar al patologiei proceselor
afective (se intalneste frecvent la copii si la persoanele imature).
- expresivitatea: capacitatea starilor afective de a se exterioriza prin intermediul unor manifestari
numite expresii emotionale. Iata cateva exemple de expresii emotionale:
+ mimica: expresia ochilor, pozitia sprancenelor, miscarile buzelor etc.; prin ele se exprima bucuria,
suferinta, indignarea, mahnirea, descurajarea, sfidarea, surpriza etc.
+ pantomimica: reactiile corpului – tinuta, mersul, gesturile (mersul sprintar, saltaret tradeaza
bucurie, buna dispozitie, mersul incet, agale, tradeaza suparare, tristete).
+ modificarile de natura vegetativa: amplificarea sau diminuarea ritmului respiratiei,
vasoconstrictia, vasodilatatia, cresterea conductibilitatii electrice a parului, hiper-sau hipotonus
muscular, modificarea compozitiei chimice a sangelui sau a hormonilor etc. Toate acestea se
soldeaza cu paloare, inrosire, tremuraturi, lacrimi, transpiratie, gol in stomac etc. Pornind de la
aceste modificari, a aparut “detectorul de minciuni”, cel ce inregistreaza activitatea unor organe ce
reactioneaza in timpul emotiilor subiective provocate de conflictele motivationale (este de retinut
faptul ca aceste modificari de natura vegetativa, relativ independente de sistemul nervos central, nu
pot fi controlate voluntar).
+ schimbarea vocii: se schimba intensitatea, ritmul vorbirii, intonatia, timbrul vocii. La manie, omul
se exprima cu o vove ridicata. In alte situatii, daca suntem atenti la intonatie, un “da” poate fi mai
negativ decat un “nu”.
Expresiile si conduitele emotionale se invata, se insusesc in timpul vietii, fie prin imitatie, fie
prin efort voluntar. Iata, orbii din nastere, de exemplu, au o expresivitate emotionala aproape nula.
De asemenea, omul poate sa si simuleze anumite expresii emotionale. Apar, astfel, discrepante intre
trairile afective si expresiile emotionale (cazul actorilor, al conventiilor sociale). Mai mult, au
aparut expresii emotionale noi, specific umane, cum ar fi zambetul cu diversele sale varietati:
binevoitor, ironic, condescendent, aprobativ, dispretuitor, indiferent, rautacios.
Roluri si functii ale afectivitatii:
- comunica in exterior trairea unei persoane: un profesor isi poate da seama daca elevii au inteles
sau nu ceea ce li s-a explicat;
- influenteaza conduita altora in vederea savarsirii unor fapte: copilul plange uneori pentru a obtine
ceea ce doreste;
- are rol de contagiune: trezeste reactii similare si la alte persoane;
- inlesneste adaptarea: la inmormantare plangem, la o petrecere suntem veseli (chiar daca nu avem
chef);
- accentueaza sau diminueaza starea afectiva: plangand, ne putem “descarca”, elibera sau,
dimpotriva, “incarca” afectiv.
In viata sociala, unele expresii si conduite emotionale sunt intarite si valorificate, altele sunt
inhibate si respinse, avand loc parca un fel de “dresaj”: in cultura noastra euroatlantica, plansul este
rezervat femeilor si refuzat barbatilor; tristetea produsa de pierderea unei persoane dragi este
simbolizata prin doliu (negru sau alb, in functie de societate); sarutul s-a standardizat sub diferite
forme: parintesc, amical, fratern, colegial, oficial, erotic etc. Vedem, astfel, ca expresiile emotionale
au nu doar o semnificatie individuala, ci si una sociala.
Clasificarea trairilor afective
A. Procesele afective primare
Au caracter spontan. Sunt slab organizate. Se situeaza mai aproape de instinctiv si tind sa
scape controlului constient (mania). Sunt insotite de o expresivitate bogata. Intalnim trairile afective
de provenienta organica (cauzate de buna sau reaua functionare a organelor interne) – stari de
neliniste (in cardiopatii), iritare (in afectiunile pulmonare), mohoreala (in afectiunile
gastrointenstinale), euforie (in hepatita). Tot aici vorbim de afecte: stari afective foarte intense, cu
aparitie brusca, bogate in modificari expresive, greu de controlat constient – furia, spaima,
disperarea, bucuria dezlantuita.
B. Procesele afective complexe
Beneficiaza de un grad mai mare de constientizare si intelectualizare. Au o orientare bine
determinata spre un obiect sau o persoana. Se desfasoara fie tumultos, fie calm. Intalnim in aceasta
categorie: emotiile curente – forme afective de scurta durata, active, intense, provocate de insusirile
separate ale obiectelor, cum sunt bucuria, tristetea, simpatia, antipatia, entuziasmul, admiratia,
dispretul, speranta, deznadejdea, placerea, dezgustul etc. Fata de afecte, ele se manifesta in
comportament mai nuantat si mai rafinat, dupa tipare si conveniente socioculturale; emotiile
superioare – legate nu atat de obiecte, cat de o activitate pe care o desfasoara individul. Ele pot sa
apara in activitatile intelectuale, in creatia artistica, in religiozitate. Presupun de regula evaluari,
acordari de semnificatii valorice activitatilor desfasurate; dispozitiile afective – sunt stari difuze, cu
intensitate variabila si durabilitate relativa. Sunt mai vagi decat emotiile. De multe ori putem fi bine
sau prost dispusi fara sa ne dam seama de ce anume, desi exista cu siguranta o cauza sau chiar mai
multe pentru starea respectiva. Daca dispozitiile se repeta, se pot transforma in trasaturi de
caracter. Firile inchise, taciturne, anxioase, mohorate, blazate, ca si cele deschise, bine dispuse,
vesele, entuziaste se formeaza prin repetarea si prelungirea in timp, in personalitatea individului, a
dispozitiilor afective traite de acesta in existenta sa personala.
C. Procesele afective superioare
Se caracterizeaza printr-o mare restructurare si raportare valorica, situata nu la nivel de obiect
(ca cele primare), de activitate (ca cele complexe), ci la nivel de personalitate. In aceasta categorie
includem sentimentele si pasiunile.
Sentimentele sunt trairi afective intense, de lunga durata, relativ stabile, specific umane. Se
pastreaza multa vreme, uneori toata viata. Alaturi de cunoscutele sentimente de dragoste, ura,
invidie, gelozie, admiratie, indoiala, recunostinta (ce includ elemente de ordin intelectual,
motivational, voluntar si caracterizeaza omul ca personalitate), intalnim si sentimente intelectuale
(curiozitatea, mirarea, indoiala, dragostea de adevar), estetice (admiratia, extazul), morale
(patriotismul, datoria).
Pasiunile sunt sentimente cu o orientare, intensitate, grad de stabilitate si generalitate foarte
mare, antrenand intreaga personalitate. Pasiunile pot fi nobile, cu orientare sociala pentru adevar,
dreptate, progres (pentru pictura, muzica etc.) sau oarbe (gelozia morbida, avaritia, fanatismul,
jocurile de noroc), negative, asa-numitele patimi sau vicii.
Cateva dintre tulburarile aparute in afectivitate:
- fobia: teama nejustificata fata de o situatie sau un obiect; nu poate fi explicata;
exemple: acrofobie (locuri inalte), agorafobie (spatii deschise), aihmofobie (lucruri ascutite),
algofobie (durere), amatofobie (praf), amaxofobie (vehicule), androfobie (sexul masculin),
anemofobie (curenti de aer), astrafobie (fulgere), ataxofobie (dezordine), autofobie (a fi singur),
automizofobie (mirosuri neplacute care ar proveni de la propria persoana),chenofobie (incaperi
goale), cherofobie (starea de buna dispozitie), claustrofobie (spatii inchise), cleptofobie (teama de a
nu comite un furt), demonofobie (diavoli), vertigofobie (ameteala), fagofobie (a nu se ineca cu
alimente), fotofobie (lumina), fatofobie (pisici), gamafobie (casatorie), ginofobie (femei),
hidrofobie (apa), necrofobie (cadavre), taferofobie (a nu fi ingropat de viu), talasofobie (de valuri,
de mare), tanatofobie (moarte), zoofobie (animale)
- anxietatea: ingrijorare, neliniste, teama, in absenta unor cauze care sa le provoace
- euforia: buna dispozitie exagerata, veselie nemotivata
- frustrarea: stare resimtita de cel inselat in asteptarile sale; cauza poate fi lipsa unui obiect, lipsa
unui loc de munca, imbolnavirea etc.

Motivatia

Activitatea umana este un raport, o relatie intre organism si mediu, in care are loc un consum
energetic, cu o finalitate adaptativa (de exemplu, activitatea de invatare). Uzand de energia sa fizica
si mentala, omul intervine asupra mediului sau de viata, dar si asupra propriei persoane, pentru a-si
atinge anumite scopuri ce vizeaza mai buna integrare in mediu, un plus de bine pentru sine.
Activitatea umana este considerata modalitatea de existenta si de manifestare a psihicului, in sensul
ca S.P.U. (functiile psihice) nu poate fi identificat decat in cazul in care subiectul desfasoara
activitati. De aceea, un om care nu desfasoara nici o activitate, nici nu poate fi considerat om in
adevaratul sens al cuvantului ci, asa cum se spune, doar o “leguma” (avand numai functii biologice
care il mentin in viata).
Tipuri de activitati umane: activitati materiale (activitatea bucatarului); activitati spirituale
(activitatea poetului); activitati cognitive (cercetarea stiintifica); activitati afective (activitatea
sexuala); jocul (in copilaria mica); invatarea (copilul mare si adolescentul); munca (specifica
adultului); creatia.
In activitatea sa, fie ca este vorba de joaca, fie ca este vorba de munca sau invatatura, omul
este determinat de ceva, numit cu termenul motiv. Motivatia este un fenomen psihic ce declanseaza,
orienteaza si sustine energetic activitatea. Ea este “cauza interna” a comportamentului. Motivatia
este “motorul” vietii noastre psihice, intrucat tot ceea ce intreprindem este provocat de unele sau
altele dintre componentele motivatiei.
Sistemul motivational cuprinde: trebuinte, motive, interese, convingeri, idealuri, conceptia
despre lume si viata.
Trebuintele sunt componentele motivatiei care semnalizeaza dezechilibrele interne (biologice
si psihice), care se manifesta ca stari de tensiune interna ce se cer “dezamorsate”. Unele sunt
primare (prezente de la nastere –foame, sete), insa cele mai numeroase sunt dobandite ca urmare a
cerintelor pe care mediul le formuleaza fata de om (secundare – de locuinta, de cunoastere).
Este faimoasa piramida trebuintelor formulata de americanul Abraham Maslow:
1. Trebuinte biologice (hrana, apa, odihna, sex)
2. Trebuinte de securitate (prezervarea impotriva primejdiilor)
3. Trebuinte de afiliere (omul, ca fiinta sociala, are nevoie de ceilalti)
4.Trebuinte de stima si statut (nevoia de a fi apreciat de ceilalti si de a avea o pozitie recunoscuta in
raport cu ei)
5. Trebuinte cognitive (nevoia umana de cunoastere)
6. Trebuinte estetice (nevoia de frumos, de armonie)
7. Trebuinte de autorealizare (nevoia de a face ceva din propria persoana, de autoimplinire in plan
profesional, familial, material etc.)
Aceste trebuinte, cu cat se situeaza mai sus spre varful piramidei, cu atat sunt mai specifice
omului, caracterizandu-l ca fiinta superioara. Insa, o trebuinta superioara nu prea apare daca nu sunt
satisfacute cele inferioare, macar partial (cei ce nu au ce manca sau unde dormi, nu se gandesc la
stima, nu au nevoie de autorealizare).
Satisfacerea trebuintelor duce la reducerea tensiunii, nesatisfacerea lor indelungata produce
perturbari caracteriale si poate pune chiar in pericol existenta individului.
Motivele provin din constientizarea trebuintelor, declansand actiunea pentru satisafcerea lor.
Altfel spus, motivele sunt trebuinte atat de puternice, incat declanseaza actiunile prin care se
satisfac. Trebuintele sunt ca niste semnale de alarma ce ne aduc la cunostinta ca ceva nu e in ordine
cu noi. Cand ne dam seama de acest lucru (cand constientizam trebuinta) si pornim la actiune,
vorbim de aparitia motivului care ne orienteaza spre scopul adecvat, dar ne si furnizeaza energia
necesara desfasurarii actiunii.
Interesele sunt structuri motivationale selective (nu ne poate interesa absolut totul), durabile
(rezista in timp, nu apar si dispar brusc, asa cum se intampla cu preferintele sau atractia), active
(imping cu necesitate la actiune: un elev interesat de matematica isi cauta diferite culegeri, rezolva
mereu probleme), care orienteaza subiectul spre anumite domenii de activitate. Interesele pot fi
stiintifice, artistice, sportive, personale, de grup, generale.
Convingerile constau in idei profund implantate afectiv in personalitatea omului. Convingerile
sunt idei pe care omul le iubeste si pe care este gata sa le apere cu toata forta, facand sacrificii. Este
cazul savantilor care au preferat sa moara (Giordano Bruno) decat sa renunte la convingerile pe care
le aveau. Ele se contureaza incepand cu adolescenta.
Idealurile sunt proiectii ale individului in sisteme de imagini si idei care ii ghideaza intreaga
existenta. Idealul de viata se sprijina pe visul de perspectiva ca forma a imaginatiei ce-l reprezinta
pe subiect plasat in viitor. Idealul este, insa, forta ce-l propulseaza spre realizarea in practica a
acestor imagini in care subiectul se “vede” ocupand un anumit statut – visez/idealul meu este sa
ajung un medic renumit etc. Idealurile se formeaza pornind de la exemple oferite de persoane din
anturaj, personalitati literare, artistice, sportive, prin analiza critica a modelelor. Este important ca
fiecare om sa-si defineasca idealurile in consens cu posibilitatile reale de care dispune; daca
idealurile se formuleaza sub posibilitati, se va produce o stagnare, o involutie chiar a personalitatii –
daca ele sunt mult peste limitele proprii, pot sa apara stari de oboseala, deceptie, inadaptare.
Conceptia despre lume si viata este cea mai generala si complexa strucutura a motivatiei,
continand totalitatea ideilor, convingerilor despre viata, societate si om. Fiind dependenta de
experienta individului, ea se formeaza la varsta adolescentei. Conceptiile pot fi diverese: stiintifice
sau nestiintifice, dupa cum omul se orienteaza dupa idei verificate de stiinta sau dupa anumite
prejudecati, credinte; realiste sau fanteziste, dupa cum persoana se conduce dupa faptele concrete
de viata ori dupa idei rupte de realitate, rod al purei imaginatii; progresiste sau retrograde, daca
subiectul este “in pas cu mersul vremurilor” sau, dimpotriva, ramane ancorat in idei depasite cu care
nu mai poate face fata cerintelor actuale (cazul parintilor ce nu s-au adaptat mentalitatilor noilor
generatii, fiind acuzati de proprii lor copii ca avand “conceptii invechite”).
Motivatia are forme care se clasifica in perechi contrare:
1. a. motivatia pozitiva: este aceea care vizeaza recompense, succese si stimuleaza la o activitate;
are efecte benefice asupra activitatii sau relatiilor interumane (laudele, incurajarea).
b. motivatia negativa: aceea care duce la actiuni menite sa evite pedepse, insuccese (pedeapsa,
amenintarea); are drept efecte refuzul, evitarea, abtinerea.
Un copil laudat va fi mai motivat sa indeplineasca o sarcina, sa rezolve o problema, fata de unul
care este certat. Totusi, este mai bine sa existe o motivatie, decat sa nu existe nici una. Un copil
nebagat in seama la lectii va avea cel mai slab randament.
2. a. motivatia intrinseca: exista atunci cand ne atrage insasi activitatea pe care o desfasuram – citim
o carte care ne intereseaza in sine, jucam tenis fiindca ne place. Raportam motivatia la sursa
producatoare; in acest caz, sursa generatoare se afla in subiect, in nevoile si trebuintele lui
personale. Daca sursa generatoare a motivatiei se afla in afara subiectului, fiindu-I sugerata/impusa
de o alta persoana, atunci avem urmatorul tip de motivatie, cea extrinseca.
b. motivatia extrinseca: ne stimuleaza sa actionam pentru a atinge un scop (atragator) – citim o carte
pentru a lua o nota buna a doua zi, jucam tensi (care ne oboseste) fiindca speram sa obtinem un
premiu important. Astfel, activitatile desfasurate nu ne intereseaza, ele sunt doar un mijloc.
3. a. motivatia cognitiva: consta in nevoia, dorinta de a cunoaste, de a intelege ceva; este principalul
stimulent intrinsec pentru activitatea intelectuala, pentru invatatura.
b. motivatia afectiva: izvoraste din nevoia omului de a obtine aprobarea celorlalti. Astfel, copilul
invata pentru a provoca bucuria mamei sale, pe care o iubeste foarte mult. Aceasta forma
motivationala poate fi sporita prin perspectiva pierderii afectiunii celor apropiati.
Optimumul motivational. Acesta depinde de dificultatea sarcinii si reprezinta acea intensitate a
stimularii care sa permita obtinerea celor mai bune rezultate. O activitate prea complexa, prea
dificila produce reactii emotive dezorganizatoare, performanta scazand. Daca dificultatea sarcinii
este apreciata corect, optimumul va fi reprezentat de o anume corespondenta intre dificultate si
nivelul stimularii. Cand ea nu este apreciata corect, poate avea loc o submotivare sau o
supramotivare. Gradul motivarii care dinamizeaza individul spre realizarea unor progrese se
numeste nivel de aspiratie. Atingerea nivelului de aspiratie ne da satisfactii. El se afla in raport cu
posibilitatile persoanei. Astfel, un elev slab va fi foarte fericit sa obtina nota 7, considerata ca o
catastrofa pentru un scolar foarte bun. Pentru a avea efecte pozitive, trebuie ca nivelul de aspiratie
sa se situeze putin peste posibilitatile actuale ale individului. In felul acesta, devine un factor de
progres.