NEVROZA

STIATI CA: "Nevroza este o afecţiune psihogenă unde simptomele sunt expresia simbolică a unui conflict psihic ce-şi are rădăcinile in istoria infantilă a subiectului şi constitue compromisuri intre dorinţă şi apărare."(Laplanche: dicţionar de psihanaliză) Nevroza este declansata de factorii de mediul de viata suprasolicitant si de factori cum ar fi efortul intelectual sau traumele psihice. In cadrul acestei boli sunt cuprinse tulburarile anxioase si tulburarile obsesive, tulburari afective minore si reactii de adaptare. Tipuri de nevroza: astenica, anxioasa, cardiaca, isterica, neurastenia, depresiva, fobica, stari nevrotice cu exprimare motorie. Nevroza astenica se manifesta prin dureri de cap, insomnie, oboseala, lipsa de energie si imposibilitatea de concentrare in schimb, in cazul nevrozei anxioase, bolnavul acuza diferite tulburari cum ar fi fobiile, diferite frici, care ar putea fi urmarile unor traume psihice pe care le-a trait in trecut. La toate acestea se adauga o permanenta stare de neliniste, palpitatii, senzatia ca inima ii sta in loc, tremuraturi insotite de o racire brusca a mainilor si picioarelor, crampe abdominale. "Nevroza viscero-vegetativa, numita si nevroza cardiaca, se manifesta printr-un complex de tulburari cardiace cum ar fi palpitatii, dureri precordiale, respiratie superficiala, senzatie de oboseala, balonari abdominale, constipatie. Nevroza isterica poate fi explicată prin dorinţe suprimate: persoana doreşte să fie altcineva decât îi permit capacităţile, posibilităţile, îşi doreşte ca mediul său s-o aprecieze, să fie mai atent cu ea.Dacă de exemplu nu este apreciată aşa cum îşi doreşte, nu este în centrul atenţiei, persoana în cauză se îmbolnăveşte, atrăgând atenţia asupra sa chiar prin această nevroză isterică. Persoana isterica nu constientizeaza boala. Nevroza depresiva incepe cel mai des din pricina problemelor de viata. Omului I se inrautateste dispozitia, nimic nu il mai bucura, totul il enerveaza, cade in trandavie, intristare, descurajare, tot ce il inconjura ii apare intr-o lumina intunecata. Neurastenia, senzaţia de astenie şi lipsă de energie vitală este apăsătoare, penibilă, cu totul dezagreabilă, înrădăcinată în conştient şi care trezeşte un sentiment de tristeţe, de nemulţumire, de durere morală. Individul este demoralizat, confuz în sentimente şi în forţele proprii dar perfect conştient de suferinţa prin care trece, chiar dacă nu poate să-i explice determinismul. Nevroza fobica este nevroza care asociaza o personalitate invecinata cu cea a istericului (subiect emotiv si sensibil, cu imaginatie vie), cu crizele de fobie. Aceasta nevroza este caracterizata prin crize de fobie, care deplaseaza angoasa provocata de un conflict interior pe o situatie exterioara precisa, teama de spatiile inchise (claustrofobie), de spatiile deschise (agorafobie), de privirea altuia etc. Individul lupta impotriva fobiei sale evitand situatia de care se teme sau cautand sa fie insotit de o persoana apropiata. Stari nevrotice cu exprimare motorie caracterizate prin tulburari motorii ca si maladia ticurilor, crampa profesionala, logonevroza (balbismul sau balbaiala). Tratamentul bolnavilor este de durata, dar cu ajutorul psihoterapiei si in special al familiei, se ajunge la o stare de ameliorare a bolii Alte tipuri de nevroze (extras de pe site-ul APR). NEVROZA ACTUALA Tip de nevroza pe care Freud il distinge de psihonevroze: a) Originea nevrozelor actuale nu trebuie cautata in conflictele infantile, ci in prezent; Simptomele acestei nevroze nu sunt o expresie simbolica si supradeterminata, ci rezulta direct din absenta sau inadecvarea satisfactiei sexuale. Freud a inclus initial in categoria nevrozelor actuale nevroza de angoasa si neurastenia, propunand ulterior alaturarea ipohondriei. NEVROZA DE ANGOASA Tip de boala pe care Freud a izolat-o si a diferentiat-o: a) Din punct de vedere simptomatologic, de neurastenie, prin predominanta angoasei (asteptare anxioasa cronica, acces de angoasa sau echivalente somatice ale acesteia); Din punct de vedere etiologic, de isterie: nevroza de angoasa este o forma de nevroza actuala caracterizata in mod specific prin acumularea unei excitatii sexuale care se transforma direct in simptom, fara mediere psihica. NEVROZA DE CARACTER Tip de nevroza in care conflictul defensiv nu se traduce prin formarea de simptome izolabile in mod clar, ci prin trasaturi de caracter, tipuri de comportament, chiar printr-o organizare patologica a ansamblului personalitatii. NEVROZA DE DESTIN Desemneaza o forma de existenta caracterizata prin revenirea periodica a unor inlantuiri identice de evenimente, de obicei nefericite, inlantuiri carora subiectul pare sa le fie supus ca unei fatalitati exterioare, desi, din punct de vedere psihanalitic, mecanismele trebuie cautate in inconstient si, in mod special, in compulsia la repetitie. NEVROZA (sau SINDROM) DE ESEC Termen introdus de Rene Laforgue si avand o acceptie foarte larga: desemneaza structura psihologica a unei intregi game de subiecti, de la cei care par, in general, sa fie responsabili de propria lor nenorocire, pana la cei care nu pot suporta sa obtina tocmai ceea ce par sa-si doreasca mai intens. NEVROZA DE TRANSFER A) In sens nosografic, categorie de nevroze (isteria de angoasa, isteria de conversie, nevroza obsesionala) pe care Freud le distinge de nevrozele narcisice, in cadrul grupului de psihonevroze. Fata de nevrozele narcisice, ele se caracterizeaza prin faptul ca libidoul este totdeauna deplasat asupra obiectelor reale sau imaginare, in loc sa fie retras de la aceasta asupra eului. De aici rezulta ca nevrozele de transfer sunt mai accesibile tratamentului psihanalitic pentru ca se preteaza la constituirea in cadrul curei a unei nevroze de transfer in sensul B. In teoria curei psihanalitice, nevroza artificiala in cadrul careia tind sa se organizeze manifestarile de transfer. Ea se constituie in jurul relatiei cu analistul; este o reeditare a nevrozei clinice; elucidarea ei conduce la descoperirea nevrozei infantile. NEVROZA FAMILIALA Termen folosit pentru a desemna faptul ca, intr-o familie data, nevrozele individuale se completeaza reciproc, punand in evidenta influenta patogena pe care o poate exercita asupra copiilor structura familiala si, in primul rand, cea a cuplului parental. NEVROZA MIXTA Forma de nevroza caracterizata prin coexistenta unor simptome care evidentiaza, dupa Freud, existenta unor nevroze distincte din punct de vedere etiologic. NEVROZA NARCISICA Termen pe cale de disparitie in psihiatrie si psihanaliza, dar care se gaseste in scrierile lui Freud, unde desemneaza o boala mentala caracterizata prin retragerea libidoului la nivelul eului. Se opune astfel nevrozelor de transfer. Din punct de vedere nosografic, grupul nevrozelor narcisice desemneaza ansamblul psihozelor functionale (ale caror simptome nu sunt efectul unei leziuni somatice). NEVROZA OBSESIONALA Clasa de nevroze definita de Freud si constituind unul dintre domeniile majore ale clinicii psihanalitice. Conflictul psihic, in forma sa cea mai tipica, se exprima prin simptome numite compulsive: idei obsedante, compulsie la comiterea de acte indezirabile, lupta contra acestor ganduri si tendinte, ritualuri de exorcizare, etc. si printr-un mod de gandire definit mai ales prin ruminatie mentala, scrupule si ducand la inhibitii ale gandirii si actiunii. Freud a delimitat progresiv specificitatea etiopatogenica a nevrozei obsesionale (deplasarea afectului asupra reprezentarilor mai mult sau mai putin departate de conflictul originar, izolare, anulare retroactiva); din punct de vedere al vietii pulsionale (ambivalenta, fixatie la stadiul anal si regresie); in sfarsit, din punct de vedere topic (relatie sado-masochista interiorizata sub forma tensiunii dintre eu si un supraeu extrem de crud). Aceasta punere in evidenta a dinamicii subiacente nevrozei obsesioanle si, pe de alta parte, descrierea caracterului anal si a formatiunilor reactionale care il constituie, permit adaugarea la nevroza obsesionala a unor tablouri clinice in care simptomele propriu-zise nu sunt evidente la prima vedere. NEVROZA TRAUMATICA Tip de nevroza in care aparitia simptomelor este consecutiva unui soc emotional legat, in general, de o situatie in care subiectul si-a simtit viata amenintata. Ea se manifesta, in momentul socului, printr-o criza anxioasa paroxistica, ce poate provoca stari de agitatie, de stupoare sau de confuzie mentala. Evolutia ei ulterioara, care survine cel mai des dupa un interval liber, permite desprinderea schematica a doua situatii: a) Traumatismul functioneaza ca element declansator, care pune in evidenta o structura nevrotica preexistenta; Traumatismul capata o pondere determinanta in insusi continutul simptomului (retrairea evenimentului traumatizant, cosmar repetitiv, tulburari de somn, etc.), care apare ca o tentativa repetata de a "lega" si a provoca abreactia traumei; o asemenea "fixatie la trauma" e insotita de o inhibitie mai mult sau mai putin generalizata a activitatii subiectului. Freud si psihanalistii rezerva, de obicei, denumirea de nevroza traumatica acestui al doilea tablou clinic.

Bibliografie materiale psihologie

Bibliografie obligatorie
1. Mihai Golu, Fundamentele psihologiei I+II, Ed. Fundatiei Romania de Maine
2. Andrei Cosmovici, Psihologie generala, Ed. Polirom
3. Mielu Zlate, Fundamentele psihologiei, Ed. Universitara


Bibliografie facultativă
1. Rita L. Atkinson si colab., Introducere in psihologie, Ed. Tehnica, 2002
2. Andrei Cosmovici (coord.), Psihologie. Compendiu pentru bacalaureat si admitere in facultate,
Ed. Polirom, 1998
3. Margareta Modrea, Psihologia in exemple si modele explicative, Ed. Aliter, 1998
4. Maria Halmaghi, Memorator de psihologie pentru clasa a X-a, Ed. Booklet, 2004
5. Mielu Zlate, Nicolae Mitrofan, Tinca Cretu, Psihologie. Manual pentru clasa a X-a, ed. Aramis
6. Adrian Neculau (coord.), Psihologie. Manual pemtru clasa a X-a, Ed. Polirom

Caracterul

Caracterul este definit ca latura relational-valorica si de autoreglare a personalitatii care
exprima felul de a fi al omului in relatiile cu lumea.
Caracterul este latura relationala intrucat el rezulta din si se manifesta in relatiile cu ceilalti.
Daca temperamentul omului se exprima in tempoul activitatii sale (mai alert sau mai lent),
aptitudinile se manifesta in produsele activitatii sale, caracterul se exprima numai in relatiile cu
lumea, in care omul apare ca: cinstit, modest, harnic, binevoitor sau, dimpotriva, mincinos,
ingamfat, lenes, rauvoitor etc. Sa retinem, in acest punct al discutiei, urmatorul aspect: caracterul nu
este innascut, ci se formeaza in procesul adaptarii la relatiile sociale.
Caracterul este numit si latura valorica a personalitatii, deoarece el este cel care confera
valoare fiintei omenesti. Omul este mai mult sau mai putin valoros din punct de vedere social, in
functie de masura in care el contribuie la armonia sau, dimpotriva, la perturbarea angrenajului social
din care face parte. Astfel, trasaturile caracteriale de personalitate se exprima in termeni polari
(pozitiv-negativ):bunatate-rautate, generozitate-zgarcenie, politete-impolitete etc.
Printre factorii ce contribuie la formarea caracterului, amintim: afectivitatea, motivatia,
vointa, educatia primita in familie si scoala, modelul pe care un individ il considera drept exemplu
de urmat.
Un om cu caracter isi orienteaza comportamentul in concordanta cu valorile morale si va
respinge manifestarile sanctionate de societate. Spre deosebire de acesta, un om lipsit de caracter
este cel ce accepta sa fie imoral.
Caracterul valorifica insusirile de temperament si aptitudinile si vegheaza la propria formare;
de aici rezulta functia de autoreglaj.
Spre deosebire de particularitatile temperamentale, care nu se modifica radical, caracterul se
modifica in timp, o conditie a autoperfectionarii fiind exigenta fata de sine.
Componentele caracterului
Vorbim, in primul rand, de atitudini. In sens psihologic, atitudinea se defineste drept pozitia
(orientarea) stabila fata de clase de obiecte si fenomene. Atunci cand spunem ca cineva este
neingrijit, intelegem ca persoana respectiva are o pozitie constanta (si nu ocazionala) fata de
aspectul sau fizic, vestimentar. La fel, cand afirmam ca cineva este politicos, intelegem ca foloseste
in mod constant si fata de toata lumea formulele uzuale de politete.
Atitudinea are, la randul ei, 2 componente (laturi): una orientativa (continand elemente
motivational-afective si intelectuale) si alta volitiva (continand elemente actionale). Potrivit celor 2
laturi, impartim atitudinile in 2 categorii:
A. atitudini stabile, orientate in 4 directii:
- fata de sine: demnitate, incredere in sine, exigenta fata de propria persoana, sau, contrar, umilinta,
neincredere, toleranta fata de propriile greseli.
- fata de ceilalti: sinceritate, bunatate, altruism, exigenta sau minciuna, rautate, egoism, toleranta.
- fata de munca: punctualitate, corectitudine, interes, spirit de initiativa sau nepunctualitate,
incorectitudine, dezinteres, indiferenta.
- fata de societate in ansamblul ei: patriotism, internationalism sau ura fata de patrie, fata de cei
straini neamului tau, antisemitism, rasism, sovinism.
B. trasaturi voluntare de caracter: fermitatea, darzenia, curajul, hotararea, eroismul, stapanirea de
sine sau lasitatea, nehotararea etc.
Atitudinile stabile, orientative sunt potentiale, ele devenind reale prin interventia trasaturilor
volitive de caracter. Numai in aceste conditii un om poate fi apreciat intr-un fel sau altul. Astfel,
daca un elev afirma ca-si va pregati intotdeauna temele, la toate disciplinele de studiu, dar el nu va
dovedi, prin comportamentul sau, ca s-a pregatit in mod constant, nu va fi apreciat drept
constiincios si muncitor, ci ca fiind laudaros, mincinos sau cu vointa slaba. Iata, dar, cum relatia
dintre atitudinea stabila si trasatura volitiva de caracter este reflectata de relatia dintre vorba si fapta.
Fiind componente ale caracterului, atitudinile se dobandesc, se formeaza pe parcursul vietii
individuale, prin relatiile cu cei din jur, sub continua apreciere (evaluare, sanctionare) a acestora.
Structra (profilul) caracterial
Psihologul american G.W.Allport (1897-1967) a impartit trasaturile caracteriale in 3 grupe:
- 1-2 trasaturi cardinale: cele care sunt foarte evidente, impunandu-se in existenta cotidiana a
individului;
- 10-15 principale: strans legate de primele, pe care le sustin si le nuanteaza;
- sute-mii de trasaturi secundare si de fond: apar rar, numai daca se ivesc conditii propice pentru a
le solicita si pe care insusi individul, adesea, nu si le recunoaste (cineva sustine cu tarie ca nu-l
caracterizraza hotia, desi e greu de crezut ca nu a luat niciodata fara voie macar o cireasa dintrun
pom de langa un gard).
Trasaturile cardinale, impreuna cu cele principale, formeaza profilul psihomoral al unei
persoane. Nu avem de-a face cu o simpla insiruire de trasaturi de caracter sau atitudini, ci cu o
ierarhizare a lor in cadrul unui sistem. Astfel, mandria are alte semnificatii cand coreleaza cu
demnitatea si constiinciozitatea, decat atunci cand este in relatie cu egoismul si lenea.
Exemple de ierarhizari ale trasaturilor caracteriale:
1. politicos+cinstit ------- amabil+corect+tolerant+sincer+suspicios+sobru-----------
increzator+exigent+erou+antipatic+sfidator+mincinos+rautacios+invidios+glumet. (trasaturi
cardinale-------trasaturi principale-------trasaturi secundare)=profil caracterial predominant
pozitiv.
2. dusmanos+orgolios-------razbunator+sfidator+certaret+suparacios+ranchiunos--------------
anarhist+generos+politicos+mincinos+invidios+vulgar+tolerant+amabil= profil caracterial
predominant negativ.
Caracteristicile caracterului:
- unitatea caracterului: se refera la stabilitatea lui in fata schimbarii continue a situatiilor.
- expresivitatea caracterului: se refera la nota specifica pe care I-o imprima trasaturile dominante.
- originalitatea: coerenta launtrica ce rezulta din modul unic de armonizare a trasaturilor
cardinale cu cele principale si secundare.
- bogatia: data de multitudinea relatiilor pe care persoana le stabileste cu semenii.
- plasticitatea: caracterul nu este un sistem rigid, el fiind capabil de a evolua, de a se restructura,
adaptandu-se unor imprejurari de viata noi.
- taria de caracter: se exprima in rezistenta la influente contrare scopurilor si convingerilor pe
care o persoana si le-a transformat in linii de orientare fundamentala.

Aptitudinile

Aptitudinile constituie latura instrumental-operationala a personalitatii, ce permite obtinerea
unor rezultate superioare (supramedii) in activitate. Toti oamenii sunt in stare sa realizeze diferite
activitati, insa unii obtin in mod constant rezultate superioare altora, prin faptul ca poseda aptitudini
corespunzatoare; acestea joaca rolul unor instrumente ale personalitatii ce permit operarea
(actiunea). Aptitudinile presupun o zestre ereditara superior valorificata prin exercitiu, in conditii
propice de mediu. Altfel spus, practic oricine isi poate forma deprinderile de a desena, de a face
calcule matematice, de a vorbi intr-o limba straina, dar numai despre unii oameni se spune ca au
aptitudini pentru desen, matematica, limbi straine, in sensul ca aduc un plus de eficienta in astfel de
activitati. Aptitudinea se situeaza numai la nivelul potentialitatii, fiind numai o premisa a dezvoltarii
psihice ulterioare, in timp ce capacitatea este aptitudinea implinita, care s-a consolidat prin
deprinderi, rezultate din exercitiu si s-a imbogatit cu o serie de cunostinte adecvate. Multe din
reusitele repetate ale copilului ii indica parintelui existenta unor aptitudini, dar fara o exersare
complexa si sistematica a lor, ele nu se transforma in capacitati.
Originea aptitudinilor este explicata diferit:
- orientarea ce pune accentul pe ereditate, le considera insusiri innascute;
- o alta orientare, sustinuta de psihologul american John B. Watson (fondatorul behaviorismului),
pune accent pe mediu si educatie;
- in psihologia contemporana se sustine dubla determinare a aptitudinilor, ereditara si din partea
mediului si a educatiei.
Inca de la nastere, pentru subiectul uman exista premise ereditare ce determina, printre altele,
si aptitudinile. Aflandu-se, insa, numai in germene, acest potential ereditar nu se realizeaza de la
sine, in mod automat, fiind necesara indeplinirea unor cerinte:
- maturizarea organismului si a sistemului nervos central;
- adaptarea la mediul natural si social, prin interactiunea cu acestea;
- activitatea si invatarea care, organizand progresiv sistemele operationale, transforma aptitudinea
in capacitate.
Se poate pune urmatoarea problema: de ce unele aptitudini se manifesta de timpuriu, iar altele
mult mai tarziu? Cum a fost posibil ca Mozart sa compuna piese muzicale la 6 ani? De ce, la
semenea varste fragede, nu intalnim mari inventatori, scriitori, politicieni? Raspunsul ar fi
urmatorul: aptitudinile plastice, muzicale, sportive, se manifesta inca din copilarie, aceasta fiind o
dovada a rolului mai mare al zestrei native. Daca nu ai predispozitii deosebite pentru aceste
domenii, cu oricate stradanii, nu se poate ajunge la rezultate deosebite. In schimb, aptitudinile
tehnice, literare, social-organizatorice necesita, pe langa o dotare normala, si o experienta bogata
de viata si un exercitiu mai indelungat, desfasurat pe parcursul unui numar mai mare de ani.
Clasificarea aptitudinilor:
- aptitudini simple: insusiri psihice superior dezvoltate care intervin in anumite momente limitate
ale activitatii; au la baza un singur tip de fenomen psihic sau un singur fel de operatii; opereaza
omogen, influentand un singur aspect al activitatii; pot fi enumerate aici proprietati ale simturilor,
ale reprezentarii sau ale memoriei: vazul la distanta, reprezentarea spatiala, fidelitatea memoriei,
expresivitatea afectiva etc.
- aptitudini complexe: sunt eterogene, aparand din interactiunea (combinarea) mai multor aptitudini
simple si inlesnesc obtinerea de performante in domenii largi de activitate: stiinta, tehnica,
literatura, arta, sport etc.; aptitudinea sportiva, de exemplu, cere nu doar forta musculara, ci si
rapiditate de reactie, rezistenta la efort, rezistenta psihica etc. La randul lor, aptitudinile complexe
pot fi clasificate in speciale si generale.
- aptitudini speciale: cele care permit obtinerea de performante, eficienta intr-un domeniu distinct
de activitate: aptitudinile pentru matematica, fizica, poezie, gimnastica etc. M. Eminescu, desi a
scris si proza, ramane recunoscut totusi ca un mare si genial poet. De asemenea, un sportiv nu poate
obtine titluri olimpice la prea multe ramuri sportive.
- aptitudini generale: acele aptitudini utile in toate domeniile de activitate sau in majoritatea lor;
exemplificand la modul general, probabil ca nu exista meserie care sa nu reclame spirit de
observatie, memorie sau inteligenta. Cea mai importanta aptitudine generala este considerata a fi
inteligenta.
Inteligenta
Fie ca a fost considerata capacitatea de a rezolva probleme, fie capacitatea de adaptare la
mediu sau aptitudinea generala de a intelege relatiile dintre elementele unei situatii, termenul
inteligenta trimite intotdeauna la puterea intelectuala (in special a gandirii) de a stabili cu mai mare
usurinta raporturi intre obiecte, fenomene, relatii.
Ca orice alta aptitudine, inteligenta are si o baza innascuta, dar este si stimulata si pusa in
valoare prin experienta de viata a individului. Astfel, poate fi considerat inteligent si un om care nu
are o cultura deosebita (cunostinte bogate), el putand, insa, gasi cu usurinta solutii la numeroase
probleme practice de viata. De aceea, vorbim de mai multe tipuri de inteligenta: teoretica (ce consta
in capacitatea de a lucra cu simboluri verbale, abstracte), practica (referitoare la usurinta
manipularii obiectelor si situatiilor concrete), sociala (manifestata in relatiile cu oamenii).
Daca, in mod empiric (cu ochiul liber), inteligenta cuiva poate fi apreciata prin capacitatea sa
de a gasi solutii rapid, ingenios si adecvat la diferite probleme, in mod stiintific inteligenta poate fi
masurata prin intermediul testelor de inteligenta. Acestea constau in diverse probe prin rezolvarea
carora subiectul obtine un punctaj care exprima varsta lui mintala. Aceasta valoare, raportata la
varsta cronologica, reala a subiectului si inmultita cu 100 (pentru eliminarea zecimalelor), duce la
obtinerea unui punctaj numit coeficient de inteligenta (Q.I.). Formula de calcul
este:V.M./V.C.x100=Q.I. Practic, daca un copil are V.M. de 8 ani, iar in realitate el are 9 ani, atunci
Q.I.=88; daca obtine V.M. de 8 ani, dar in realitate el are 6 ani, rezulta un Q.I. de 133 etc. Prin astfel
de teste, oamenii pot fi situati pe o scara ce se intinde de la 20 (cel mai mic nivel mintal), pana la
160-180 (la persoanele supradotate). Q.I.-ul unei persoane nu este absolut stabil pe toata durata
vietii sale, pentru 1/3 din populatie inregistrandu-se modificari in plus sau in minus cu pana la 20 de
puncte (alaturi de ereditate intervin si experienta anterioara, memoria, motivatia actuala a
subiectului etc.) De aceea unii oameni cu un Q.I. mai scazut, dar cu o motivatie deosebit de
puternica, cu o memorie excelenta etc. pot obtine performante uneori mai mari decat cei cu un Q.I.
ridicat dar neinteresati de a realiza prea mult

Temperamentul

Personalitatea este un sistem de insusiri psihice care se manifesta constant in comportament,
indiferent de situatie, oferind o relativa stabilitate individului uman, matur. In sens larg,
personalitatea reprezinta fiinta umana considerata in existenta ei sociala si in inzestrarea ei
culturala. In limbaj cotidian, atributul de personalitate se foloseste cu referire la persoanele care se
remarca prin ceva deosebit, care reprezinta o valoare (personalitati stiintifice, politice, artistice).
Personalitatea este intotdeauna unica si originala. Fiecare om porneste cu o zestre ereditara unica,
strabate un drum propriu in viata, intra in relatii si defasoara activitati diferite, are un mod propriu
de a fi, de a gandi, de a simti. Personalitatea este, practic, un sistem bio-psiho-socio-cultural.
Dezvoltarea personalitatii se desfasoara in etape. Personalitatea nu se dezvolta prin simplul proces
de crestere si maturizare, nici prin ascultare pasiva a sfaturilor si indemnurilor, ci in procesul
activitatii, in care se formeaza priceperi, deprinderi si caracterul, se invata integrarea in colectivitate
si cunoasterea de sine. In timp, personalitatea omului poate sa se modifice ca efect al educatiei, al
unei experiente personale traumatizante, al restructurarii relatiilor sociale prin trecerea in alt grup
social. Studiul, analiza si clasificarea personalitatilor se pot realiza pe baza unui sistem care
cuprinde 3 compartimente aflate in interactiune: temperament, aptitudini, caracter.
Temperamentul reprezinta componenta dinamico-energetica a personalitatii, care rezulta din
influenta tipului de activitate nervoasa superioara (A.N.S.) asupra comportamentului. Insusirile
temperamentale sunt innascute, se manifesta de la cea mai frageda varsta si se mentin pe parcursul
vietii. In cazul temperamentelor, indicatorii comportamentali sunt foarte pregnanti. De aceea,
trasaturile si tipurile temperamentale sunt cea mai accesibila si usor constatabila latura a
personalitatii. Cu greu vom afla ce gandeste un om, ce sentimente incearca, pe unde I se
aventureaza fantezia. Dar urmarindu-I comportamentul vom putea, in scurt timp, sa spunem daca
este energic, iute, cumpanit sau nu.
In antichitate, Galenus si Hypocrates (400 i.Hr.) au stabilit existenta a 4 temperamente de
baza, denumirile lor ramanand peste timp valabile: coleric, sangvinic, flegmatic, melancolic.
Modelul lor teoretic de explicare a acestor temperamente, insa, a fost unul naiv si neviabil (fluidele
organismului – bila, sangele etc., prin amestecul lor si preponderenta unuia sau altuia dintre ele, ar
fi fost raspunzatoare de cele 4 tipuri temperamentale). Interesanta si amuzanta este, insa, legatura pe
care cei 2 au facut-o intre cele 4 temperamente si anotimpuri: colericii ar fi precum valvataia verii,
sanguinicii plini de viata ca primavara, flegmaticii reci ca iarna, melancolicii tristi ca toamna.
Au existat si alte incercari de a explica temperamentele, prin particularitati anatomofiziologice.
In 1940, medicul american William Sheldon discuta despre existenta unor asemenea legaturi
intre trei tipuri de constitutie fizica, denumite somatotipuri: tipul endomorf (moale si rotund), placut
si socialbil; tipul mezomorf (atletic si musculos), energic, afirmativ, curajos; tipul ectomorf (slab si
inalt), retras, temator, introvertit, artistic. Dovezile aduse de Sheldon nu au fost, insa, foarte
puternice.
Totusi, in determinarea particularitatilor temperamentale, rolul principal ii revine sistemului
nervos central (S.N.C.). In urma cercetarilor de neurofiziologie, s-au pus in evidenta 3 insusiri
fundamentale ale S.N.C., insusiri ce se exprima in A.N.S.:
- forta: are in vedere capacitatea de rezistenta la actiunea unor stimuli. Astfel, deosebim persoane cu
sistem nervos puternic si persoane cu sistem nervos slab.
- mobilitatea: se refera la rigiditatea cu care are loc trecerea de la excitatie la inhibitie, infunctie de
solicitarile exterioare. Atfel, intalnim persoane cu sistem nervos mobil si persoane cu sistem nervos
inert.
- echilibrul: are in vedere forta excitatiei comparativ cu cea a inhibitiei. Daca cele 2 procese au forte
apropiate, vorbim de sistem nervos echilibrat, in caz contrar fiind vorba de un sistem nervos
neechilibrat.
Prin combinarea acestor 3 insusiri, apar 4 tipuri de sistem nervos (sau de A.N.S.), care sunt in
corespondenta cu cele 4 temperamente descrise in antichitate (asa cum a demonstrat fiziologul rus
Ivan Petrovici Pavlov – 1849-1936):
- temperamentul sangvinic: puternic, mobil, echilibrat
- temperamentul coleric: puternic, mobil, neechilibrat
- temperamentul flegmatic: slab, inert, echilibrat
- temperamentul melancolic: slab, inert, neechilibrat.
Psihologul englez de origine germana Hans Eysenck (1916-1997) a nuantat manifestarile
temperamentale, adaugand analizei tipurile introvert (orientare spre sine, spre interior), extrovert
(orientare spre lume, spre exterior) si nivelul de nevrozism (modul in care sistemul nervos raspunde
la stres – stabilitate si instabilitate). Astfel, rezulta urmatoarele 4 descrieri temperamentale:
- temperamentul sangvinic (stabil, extravertit): sociabil, vorbaret, saritor, hazliu, vivace, spirit de
grup, aptitudini de conducere.
- temperamentul coleric (instabil, extravertit): activ, optimist, impulsiv, schimbator, excitabil,
agresiv, nelinistit, irascibil.
- temperamentul flegmatic (stabil, introvertit): calm, temperat, demn de incredere, controlat, pasnic,
ingandurat, grijuliu, pasiv.
- temperamentul melancolic (instabil, introvertit): linistit, nesociabil, rezervat, pesimist, sobru, rigid,
anxios, indispus.
Cele 4 temperamente au si cateva caracteristici generale, comune:
- sunt innascute (fiind dependente de tipul de A.N.S.) si, deci, stabile, mentinandu-se, in linii mari,
pe tot parcursul vietii;
- sunt educabile, in sensul ca pot fi influentate, modelate, prin mijloace educationale – colericul este
invatat sa se stapaneasca, sanguinicului I se dezvolta perseverenta prin urmarirea indeplinirii
sarcinilor, flegmaticul este antrenat in activitati noi, pentru a deveni mai adaptabil, melancolicul
este menajat, dar si incurajat pentru a capata mai multa incredere in fortele proprii;
- sunt rareori in stare pura, ele existand, mai degraba, in diferite amestecuri sau nuante
temperamentale;
- sunt neutre din punct de vedere valoric, ceea ce inseamna ca nici un temperament nu poate fi
considerat mai bun sau mai rau decat celelalte.
Tipuri celebre de temperamente:
- coleric: Beethoven, Caragiale
- sangvin: Alecsandri
- flegmatic: Sadoveanu
- melancolic: Eminescu, Blaga
Portrete temperamentale
1. Colericul este excitabil si inegal in toate manifestarile sale, fie ca este eruptiv, navalnic,
nestapanit, fie deprimat, cuprins de teama si panica. Deseori se constata o evolutie ciclotimica
(alternarea starilor de depresie cu cele de buna dispozitie). Dezvoltarea sinusoidala cu ascensiuni si
caderi ale capacitatii de lucru este dublata de oscilatii intre entuziasm, temeritate si stare de
abandon, deceptie. Inclinatia spre exagerare, intr-un sens sau altul, pericliteaza echilibrul emotional.
Sunt oameni nelinistiti, nerabdatori, predispusi la furie violenta, dar si la afectiuni neobisnuite, cu
relatii ce exagereaza atat amicitia, cat si ostilitatea. Extrovertiti, foarte comunicativi, sunt orientati
spre prezent si viitor, ca si sangvinii.
2. Sangvinicul se caracterizeaza prin ritmicitate, echilibru si aceasta in conditiile vioiciunii,
rapiditatii miscarilor si vorbirii, printr-o mare efervescenta emotionala. Este temperamentul bunei
dispozitii, al adaptabilitatii prompte si economicoase. Dincolo de vioiciune si exuberanta, se
descopera calmul, stapanirea de sine. Poate astepta fara o incordare chinuitoare si poate sa renunte
fara a suferi mult. Extrema mobilitate sangvinica ingreuneaza fixarea scopurilor, consolidarea
intereselor si prejudiciaza persistenta in actiuni si relatii.
3. Flegmaticul este, inainte de toate, un om lent in tot ceea ce face si, totodata, neobisnuit de calm.
Dispune de un fel de rabdare naturala si, de aceea, prin educatie, atinge performante in perseverenta
voluntara, meticulozitate, temeinicie in munca de lunga durata. Desi pare indiferent afectiv, ajunge
la sentimente extrem de consistente si durabile. Se poate semnala o redusa adaptabilitate, inclinatii
spre rutina si dezavantajul tempoului foarte lent, care nu corespunde exigentelor anumitor actiuni.
De regula sunt introvertiti, inchisi in sine, putin comunicativi si orientati mai mult spre trecut, avand
comuna aceasta trasatura cu melancolicii.
4. Melancolicul sau temperamentul hipotonic vadeste un tonus scazut si reduse disponibilitati
energetice, de unde, pe de o parte, sensibilitatea, emotivitatea deosebita, iar, pe de alta, inclinarea
spre depresiune si blocaj in conditii de solicitari crescute. Au dificultati in adaptarea sociala,
datorita unor exagerate exigente fata de sine si a redusei increderi in fortele proprii.